De la un inexistent şi fost revoluţionar de profesie
Dragă tovarăşe Cosaşu, că domn, Radule, nu-ţi voi spune niciodată. Ultima dedicaţie pe care mi-ai dat-o pe o carte de-a ta a fost acum 40 de ani " era Nopţile tovarăşilor mei " carte deajuns de slabă şi "pe linie". Dedicaţia era cea mai reuşită; îmi mulţumeai negru pe alb pentru că ţi-am decis destinul. Era adevărat. Eu te-am făcut în ’48 revoluţionar de profesie, cînd te-am scos din a VII-a de la "Matei Basarab" şi te-am trimis "în producţie" la Revista elevilor şi ai dat bacalaureatul în particular, la "Sava", cu tot activul nostru. Îmi aduc bine aminte şi nu o să-mi pară rău niciodată. După aceea nu mi-ai mai trimis nici o carte de-a ta şi am înţeles de ce. Nu ai mai îndrăznit să mi le trimiţi fiindcă ştiai că nu-mi vor plăcea. Le-am cumpărat pe toate. Aveai dreptate: prea îţi descriai pe larg frămîntările tale sufleteşti de mic burghez sub dictatura proletariatului. Ştiai că nu sufeream lamentaţiile mic burgheze şi probabil că nu ai uitat de cîte ori te-am criticat cu vot de blam ca să-ţi smulgi radăcinile mic-burgheze. Nu o dată, în nuvelele alea, am mirosit că m-ai descris de-ajuns de bine, ţin să recunosc. Numai că eu am evoluat odată cu toată lumea. Astăzi pot spune că şi eu sînt un mic burghez, după contrarevoluţia asta care nu m-a nenorocit, ci mi-a schimbat doar existenţa, ceea ce mi-a dat o nouă conştiinţă de clasă. Am recuperat ceva pămînturi de la ai mei, părinţi colectivizaţi, o casă de la o mătuşă fostă duşmancă a poporului, deşi comunistă, le-am vîndut bine şi am suficient ca să mă socotesc, cu precizie ştiinţifică, un mic burghez. (Termen foarte puţin folosit, i se zice acum clasă mijlocie, nu înţeleg de ce, le-o fi frică sau ruşine să recunoască existenţa unei mari burghezii?) Ca mic burghez, continui şi nu mă tem să urăsc din tot sufletul capitaliştii şi moşierii de azi, de la noi şi de oriunde, exact aşa cum şi ei ne urăsc pe noi, foştii revoluţionari de profesie. Mi-am consolidat acest sentiment în călătoriile mele din aceşti 20 de ani la toţi copiii mei de pe globul pămîntesc. Am patru fete, toate mame, în SUA, Israel şi două în Germania, de la cele trei soţii de care am divorţat în ultimii 50 de ani, toate decedate. Fetele mele mă primesc oricînd cu braţele şi uşile deschise, fără să le pese că m-am născut ortodox, că sînt ateu, fost şef la "organe" ş.a.m.d. Mulţumită lor şi sejururilor petrecute acolo, am putut constata cît de irezolvabilă e criza capitalismului. Marxismul nostru o fi murit, dar inegalităţile economice din care s-a născut sînt vii, puternice şi tot mai explozive. Nimeni nu o să poată face moral capitalismul. Utopia lor liberală nu are mai multe şanse decît utopia noastră. Spune-i inginerului tău*, care ţi-a scris că nu mai crede în dreapta şi stînga, că e uşor nătărău, dacă mai ştii cine spunea aşa… Poate că în România, unde nu mai există nici o idee, are dreptate, dar în lume nu se poate face nimic fără ele. O nepoată de-a mea din Germania votează cu Die Linke şi m-a dus să ne fotografiem la monumentul lui Marx şi Engels pe care scrie în piatră: Noi nu sîntem vinovaţi. Apropo de fiul tău încuiatul, şi eu joc mult bridge şi ştiu că există perioade lungi în care trebuie să spui "pas". Un partener de-al meu, matematician, a scris un studiu despre importanţa "pas"-ului în toate jocurile, inclusiv cele de putere, pornind de la bridge. L-a dedicat lui Dien Siao Pin şi e în legătură cu o editură din Pekin, aici nimeni nu a vrut să i-l publice. Cred că astăzi asta e situaţia stîngii cel puţin în Europa: să spună "pas" fără a se ridica de la masă, să nu mai încerce să ia puterea, mai ales că dreapta nu poate conduce fără să-i preia ideile. Totul depinde de cum va construi China capitalismul sub conducerea partidului comunist şi cum se va socializa capitalul american. Pînă atunci vreau să scot în 2010 o revistă deocamdată lunară " Micul burghez. Anticapitalistă, antirasistă, antixenofobă, antipesedistă, antipedelistă, anti, anti, anti. Am mijloace şi relaţii bune pentru un tiraj mic, dar ţeapăn ideologic. Îţi propun să ţii rubrica permanentă de sport, bine plătită în euro, dacă rămînem la ideea că existenţa determină conştiinţa. Reinventează-l pe Belphegor şi mai lasă-l în pace pe fiu-tău. Dacă joacă bine bridge, îi vor veni minţile la cap. Contez pe tine, Aurel P.S. Dacă tot ţi-am decis destinul, ce ai zice să te învăţ bine bridge-ul de care te-au dezgustat femeile? Vezi că te citesc regulat? Răspunsul ficţionarului: Mulţumesc, dar deocamdată nu. Sînt dintr-aceia cîţiva care nu mai pot scrie sau discuta despre capitalismul sălbatic fără a avea în minte socialismul sălbatic al umiliţilor şi obidiţilor noştri ajunşi la putere. E o limită poate vinovată a gîndirii mele pe care nu o pot depăşi; deocamdată sînt în cea mai chinuitoare situaţie camusiană: cum "să rămîn la stînga împotriva ei, împotriva mea". Mai e posibil? În schimb, oricît de prost joc bridge, mi-ar face plăcere să-ţi fiu partener pe flanc şi să te văd aşteptînd de la mine un retur genial cu care să le zdrobim un şlem. Ce epilog am trăi la cei 60 de ani de cînd cîntam că purtăm în inimi alte destine! (ficţionarul nu uită că s-au făcut 70 de ani de la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial) * pentru non-ficţionari: vezi Dilema veche nr. 287 din 13.08.09.
