De la un corespondent perfect existent

Domnule Cosaşu, Nu e cazul: un drum la Paris pentru a-l întîlni pe Kundera n-ar fi decît un ocol inutil*. Pentru că Kundera, fie chiar sub rezerva permisivă a ficţiunii în care l-am putea implica (dar una-i ficţiunea, alta-i minciuna " şi aici, la centru şi la margine, sîntem în/sub această convenţie imperativă, sau mă înşel?), nu "primeşte" pe nimeni din afara listei scurte, reduse la esenţial, a listei esenţiale a prietenilor, pe care, oricum, îi evită, amical, cu anii. Mai mult, lucrul e consacrat atît de mitologia pariziană, cît şi islandeză (se va vedea de ce şi islandeză): Kundera e de neîntîlnit; oriunde se află trece pe lîngă socializarea intempestivă. Nu vrea. E sălbatic, orgolios, original? Nu. E etica cuvîntului strict, deschis exclusiv temelor absolute, e etica scrisului angajat în conştiinţa menirii sale superioare, e etica scriitorului grav, deasupra superficialului prea uman ş.a.m.d.: ne-ar explica, sagace şi apodictic, criticul generic român (îl şi aud, de aici, de atît de departe!), inebranlabil în certitudinea şi grandoarea platitudinii pe care, naturgemäss, o reprezintă patetic prin lume. Aiurea. Are, simplu, un simţ normal al intimităţii. S-a obişnuit să trăiască fără a fi obligat, fără impunere; şi, deci, fără a fi la dispoziţia propriului renume şi a persoanei publice consecutive. Nu trăieşte public ca scriitor (celebru): nu are nevoie (ceea ce nu înseamnă că nu-şi gustă gloria); a scrie e o chestiune şi o cauză personală. Bref: îi place să trăiască fără să fie obligat să se întîlnească pe sine la tot pasul de dragul sociabilităţii. Aceasta ar fi dificultatea esenţială a întîlnirii, respectiv vizitării, lui Kundera. A doua dificultate " prima fiind aproape intratabilă " nu mai are, în mod evident, prea multă semnificaţie, Kundera fiind susceptibil de a avea aceeaşi identitate şi acelaşi comportament oriunde s-ar afla. Dar e mai uşor să întîlneşti pe cineva acolo unde se află. Aici doream să ajung, la acest "oriunde s-ar afla"; "oriunde" poate fi şi în Islanda, desigur. Şi, în cazul de faţă, este mai ales acolo. Pentru că Kundera locuieşte aproape exclusiv în Islanda (o mîndrie naţională pentru literaţii islandezi, dar mulţi, trebuie ştiut!). Există deci şanse reale de a-l întîlni acolo întîmplător (n.b.); iar ţara fiind mai mică decît Parisul, sînt şanse mai mari pentru ce-i întîmplător. La faţa locului, deci, unde-i deja Fiul. Acolo unde nu plouă numai vertical, ci, uneori, orizontal. Acolo unde în decembrie nu e ziuă decît timp de patru ore, restul e întuneric. (Iluminatul public e frenetic, dar tot noapte e.) Consecinţă: islandezii, puţini, răsfiraţi, trăiesc literalmente în cărţi; în timpuri de foamete le-au mîncat, la propriu ("Fiule, îţi place Tolstoi?"). Casele le sînt, cu toţi anii grei, pline de cărţi; de librării, nu mai vorbesc. Fiului nu i-ar lipsi nimic edifiant dacă s-ar pune pe citit. Presupun că de mîncat are ce mînca. Deci: n-are rost să mergeţi la Paris ca să nu-l întîlniţi pe Kundera; puteţi, şi are mai mult realism, să nu-l întîlniţi în Islanda. Scriu toate acestea pentru că cred în charm-ul unui dialog, al unui dublu monolog, în interesul unei întîlniri oneste între R.C. şi M.K., fie la nivel de reprezentare directă, fie fictivă, prin respectivii lor inexistenţi. Desigur, în cazul în care în cadrul întîlnirii s-ar discuta la biografie, dacă clauza adevărului integral din ’56 va fi admisă şi practicată de ambii participanţi. Nu insist. Altfel, dacă îmi pot permite şi o altă opinie: cam fad, cam compulsiv ("Ce mai faci, dragă Fiule?" "Compulsez, Tata!"), cam ţîfnos, şi cam prea incult, fiul acesta. Mai schematic decît tatăl pe vremea schematică a dogmatismului. În schimb, cum zicea bancul, pare şi cam tăntălau la femeie. E moale şi mimetic " e bărbatul care, pe măsură ce se îndrăgosteşte, se pierde languros pe sine, devine copia servilă a iubitei, gîndind că ea, zîmbind ca ea, fiind ca ea, identificîndu-se cu ea din ahtiere de amor. Amorul, în cazul Fiului, e un gen poltron, pierdere mimetică a personalităţii, atîta cîtă era: merge fata la miting, la Universitate, sîntem anticomunişti; face fata macramé, macramé-ul e viitorul omenirii; joacă fata bridge, belota e moft, c’eşti copil?; intră patria fetei în criză, toţi sîntem islandezi revoltaţi ş.a.m.d. (Aici îmi apar, fără să vreau să vă flatez, dubii cu privire la adevărul filiaţiei fictive. Dar, îmi răspund, nu întotdeauna avem descendenţa fictivă pe care o merităm.) Decît să citească despre cai îngheţaţi, cu capetele ridicîndu-se din gheaţa de pe Ladoga (mă îndoiesc că imaginea îl va mişca peste poate, în cel mai bun caz se va indigna ecologist, ecologist-islandez), ar putea citi ceva Esterházy, nu ca să priceapă savoarea contemporană a dramei fiu-tată vinovat, ci ca să priceapă că nu prea pricepe, că umanul, ca fond aperceptiv şi spontaneitate, îi e cam deficitar… Al dumneavoastră, Mihai M. mcm_juin@yahoo.fr Avenue des Dauphins, Hossegor, France (tulburat, ficţionarul a bătut e-mail celui din Hossegor şi i-a propus să intre în aventura sa textuală. Acela a acceptat.) * pentru nonficţionari: referire la textul din Dilema veche 4.6.09.