De ce ţin la pulover mai mult decît la cămaşă

Comit vreo nedreptate, fie şi nu strigătoare la cer - ce, numai cele strigătoare la cer să însemne ceva? nu există şi injustiţii strict terestre, de colo pînă colo? - la adresa garderobei mele, căci e şi ea o fiinţă, chiar dacă dotată doar cu obiecte neînsufleţite, dar nu cunoaşteţi atîtea suflete care se dovedesc obiecte moarte sau simple sufleuri? - umilesc oare dragii ciorapi, bunele maiouri, bunele maniere concentrate într-o izmană, dispreţuiesc cumva sacrosancta cămaşă în numele căreia se dau mari şi justificate cele mai acerbe egoisme, ceea ce, e drept, nici o cămaşă de-a mea nu şi-a permis, nu ştiu de ce, că nu obişnuiesc să fac pedagogie cu îmbrăcămintea mea, cu atît mai puţin morală, iar de cochetărie ce să mai vorbesc? - viaţa concret-istorică pe care am dus-o numai cochetărie nu m-a învăţat, sînt, deci, ingrat, rău şi prost faţă de costumele mele, două cu totul, antipatice foc prin solemnitatea cu care mi se impun, prin seriozitatea la care mă supun, prin întrebările care se abat peste ele: "ce-i cu tine, Cosule?" "ai înnebunit?", "pleci pe lumea ailaltă?", punîndu-mi sub semnul întrebării plicticoasa mea sociabilitate cu fiecare, la urma urmei, ce păcat săvîrşesc dacă divulg că nimic nu-mi este mai drag, mai apropiat din tot ce îmbrac decît puloverul, un pulover, mai bine zis aşa, nearticulat, nu la plural, cu toate că am vreo opt, nu spun o sută, doar opt, numărate bob cu bob, om cu om, fiecare cu povestea lui, cu şarmul, dar mai ales cu căldura lui, cu bunătatea, cu organica lui întrebare, naivă, presantă şi insolubilă: ce-şi poate dori un om mai mult decît bunătate şi căldură? Nimic din afara mea - dar nici prea departe de mine - nu conţine atîta bunătate şi căldură garantate lînă în lînă, "sută-n sută", concrete, fără incertitudini metafizice, fără metafore, fără abisuri, dar parcă şi fără limite, ca un pulover sănătos şi trainic, tras decis peste o cămaşă (cu guler rabattu), sfidînd - probabil singura sfidare pe care şi-o îngăduie... - prejudecata după care cămaşa ar fi ocrotitoarea cea mai subtilă a corpului nostru. El, mie personal, îmi este mai apropiat decît cămaşa. Sînt un om care pot da altui om cămaşa de pe mine, dacă mi-o cere, dacă i-o place, dar un pulover, recunosc, nu. E o mărginire a mea, nu mă grăbesc s-o justific - relevînd, în schimb, că nici o haină nu-mi dă senzaţia unei rezistenţe la presiunea existenţei ca această împletitură de lînă, după cum nici un vestmînt nu are parte de elaborarea muzicală a unui pulover, "două pe faţă, două pe dos", corespunzînd melodiei nemuritoare a Ritei Pavone: "Il pull-over che mi hai dato tu!", imnul nostru, vară după vară, cîndva, pe terasă la "Lido", nu, nu dau amănunte fiindcă tocmai el, spre diferenţă de o batistă, de o butonieră, de un tricou (pentru a numi insignifiantul) sau de stofa unui costum (pentru a mă înălţa la concept) nu suportă detaliile, şi încă pe cele intime, ştiu şi scriu doar atît: cînd aud discursuri despre bunătate şi căldură, cînd văd filme şi citesc cărţi care îndeamnă stăruitor la cultivarea acestor calităţi, cînd, la capătul acestor retorici, bineînţeles utile (că nu-s nici eu un intolerant, să împiedic omul de la automobilizările lui), mă încurc totuşi în dubii, dialectici, disociaţii şi plictis, atunci tai acele noduri gordiene, cele mai numeroase aici găsindu-se: în invitaţiile la bunătate, plin de vivacitatea "Invitaţiei la vals" compuse de Karl Maria von Weber şi din aceste noduri, "unul pe faţă, unul pe dos", îmi tricotez, de cum se sparge vara - cosmică, enormă expresie! - un pulover de toată frumuseţea, aceea care se împleteşte numai şi numai din sucelile şi răsucelile lumii. În afara celor opt, am nu ştiu cîte altele, strînse şi constrînse din foste noduri gordiene, lînă în lînă, sută-n sută, dulci fantasme.