...Dacă vă mai place (sau nu) boxul

Fără îndoială că există o grămadă de oameni care au simţit o straşnică satisfacţie văzînd ce bătaie a încasat Cassius Clay de la Larry Holmes. Există un anume soi de virtute rea, de modestie nu atît falsă, cît plată, care se hrăneşte şi trăieşte cerînd tot timpul victime dintre cei socotiţi prea expresivi. Foarte mulţi aşteptau ca "the great" Ali să primească o asemenea lecţie de umilire: "Bine i-a făcut!" "Ce-a mai spus, lăudărosul?" "Ce-a mai putut să spună?" "N-a putut da un pumn, el, cel mai bun, cel mai puternic, cel mai frumos!" "A luat o bătaie de i-a sunat apa în cap şi i-au căzut ochii-ntre dinţi!" "Să se înveţe minte! Să nu mai dea cu gura!" "Să stea în banca lui!" "Să fie modest!" Adevărul e că Ali aşa a şi făcut, după înfrîngere: nu a scos o vorbă, părea trăsnit de durere - "a rămas mut, incapabil să răspundă învingătorului său", scriu agenţiile de presă. Care învingător, ce a zis? Cu totul altceva decît grămada de oameni mulţumiţi de căderea lui Cassius Clay: "Dacă asta te poate consola, îngăduie-mi să-ţi spun că ai fost şi rămîi idolul meu; în onoarea ta, voi continua să fiu demn de acest titlu." Cred că asta trebuia spus, Holmes mi-a luat vorbele din gură. Abia aşa, bătut măr, redus la tăcere, abia acum - dacă în noi nu s-a pierdut vremea deloc zadarnică a maidanului unde aveam pe unul care se încoronase drept cel mai bun şuteur de pe Cuza-Vodă şi aşa şi era, şi toţi îl îndrăgeam, şi toţi ne băteam, ne îngrămădeam ca să jucăm alături de el - abia acum Muhammad Ali îmi apare în toată frumuseţea lăudăroşeniilor lui copilăreşti şi stupefiante. A avut un joc de picioare cum nici un greu n-a ştiut ce-i aia; o mobilitate în ring care-i permitea eschive de "pană" sau "cocoş"; nu a avut pumnul cel mai dur din lume (aici "mînca gogoşi"), dar de ce să mă plîng că nu a trimis oameni pe lumea cealaltă? În schimb avea humor, ştia să rîdă, să ironizeze, să nu se înfricoşeze de ridicol, să nu-i pese de caraghioşii scandalizaţi de felul cum îşi vindea marfa, şi ce marfă! (Sigur că se lăuda, dar avea pe ce.) Niciodată - pînă la această înfrîngere - pumnul nu i-a dezminţit vorba mare. Trebuia să fii prost ca să-l iei sau ca să nu-l iei în serios. Aici a fost un campion ca nimeni altul - în această candoare capsată cu care încremenea atît bunul simţ, cît şi locul comun. Dacă aveai bun-simţ, trebuia să admiţi că era de un haz încîntător, firesc şi cu totul pueril. El a făcut din aşa-zisa lăudăroşenie o podoabă acceptabilă a omului puternic sau, măcar, a dat acestui păcat, exagerîndu-l, lumina, poate cea mai tandră, a amuzamentului. Incapabil de asemenea trăsnăi, pot să spun că Ali a fost pentru mine un personaj constant în plăcerea de a mă învîrti prin acest iarmaroc al lumii, unde aş fi rămas trist de tot dacă nu l-aş întîlnit. M-am copilărit cu el, fără să-mi pese dacă greşesc sau nu; este şi ceea ce cred că-mi conferă dreptul să-l întreb în gînd, în şoaptă, dezamăgit, dar nu turtit dacă merita chiar opt milioane de dolari toată tăbăceala aia. Addenda. Acest articol are 28 de ani şi a apărut în Flacăra la 23 octombrie 1980. De atunci nu ştiu să mai fi scris ceva despre box; ca să fiu sincer, nu o regret. E, desigur, un punct de vedere netumefiat, care poate să nu fie împărtăşit de toţi cei bucuroşi la vestea că Adrian Diaconu, campionul nostru, a ieşit în fine din casă, după 5 zile de la meciul cu un american care l-a cam desfigurat. Rămîn mulţumit că nu am scris şi nu voi scrie niciodată despre oribilele gale K One şi despre boxerul rom