Cumpărătorii de atitudine
Cumpărătorii de atitudine Întrebat de un reporter, acum mai bine de 10 ani, cînd a fost momentul exact în care a înţeles că este un om înstărit, tenismanul Ion Ţiriac ar fi răspuns: "Cînd am intrat într-un restaurant şi am comandat ce mi-a trecut prin cap, fără să mă mai uit la preţ". Iar de aici, scriitorul Radu Paraschivescu îşi începe eseul "Statutul preţului, preţul statutului", articol publicat în cel de-al doilea număr al revistei Esquire, primul, de altfel, care mi-a captivat atenţia în revista glossy de genul masculin. Ce înseamnă, pînă la urmă, preţul? Pornind de la definiţia "sobră", ca "la carte" a DEX-ului, "preţ - sumă de bani pe care trebuie să o plătească un cumpărător pentru achiziţionarea unui produs sau pentru un serviciu", Radu Paraschivescu demarează un fel de anchetă pe urmele celor două tipuri de preţuri existente într-o lume de tranziţie. Primul, cel real, cel de dicţionar, este preţul negociat, plătit de omul pe care banii nu îl dau afară din casă, preţul pe care îl dai, de exemplu, pe legume, iar al doilea, aflat la pol opus, este preţul pe care îl plăteşti investind în propria imagine. "În Piaţa Matache - după spusele autorului - noţiunea de preţ este altfel înţeleasă decît în Plaza Romania. Cumpărătorul din piaţă este interesat de un produs cît mai bun şi cît mai ieftin. Cel de la mall vizează (frecvent, nu întotdeauna) un articol nu neapărat formidabil sub aspectul calităţii, dar în orice caz piperat. E simplu, la piaţă cumperi mărfuri, la mall, abstracţii. De o parte pătlăgele, gogoşari, morcovi şi păstîrnac, de cealaltă, imagine, respect, invidie şi un soi de putere." Statutul preţului în societatea românească de azi ţine aşadar exclusiv de mediu. În piaţă, dacă dai mai mult decît face, eşti luat - scrie Radu Paraschivescu - drept "un negociator submediocru", pentru că "miza cumpărătorului din piaţă este să vîneze preţul cel mai mic şi să raporteze economii la coşul zilnic". Dacă însă raportăm "preţul" preţului în lumea aparenţelor, avem de-a face cu "capcana brand-ului" şi cu oameni mai mult decît dispuşi să cadă în ea, plătind, aşadar, "eticheta, ştaiful şi firma" pentru a se face remarcaţi. Astfel, "omul cu parale" devine în lumea mall-ului, în care respectul se cîştigă mai abitir cu bani, un om opus celui dostoievskian (omul subteranei simte voluptatea durerii de măsea, cel de mall, "voluptatea risipei"). Preţul devine, în acest caz "un instrument de legitimare în faţa grupului", fiind folosit la "şuetele la cafea" şi invocat ca "factor de apartenenţă" de tipul "şi eu mi-am luat cizme de opt sute de lei". Contrazicîndu-l pe Oscar Wilde (cinicul este omul care cunoaşte preţul fiecărui lucru şi valoarea nici unuia), raportînd panseul scriitorului englez la societatea românească de acum, Radu Paraschivescu descrie un "snobism galopant" care cuprinde şi afectează din ce în ce mai mult mentalitatea românească în direcţia "sindromului etichetei". "Dacă pentru Ea preţul înseamnă oficializarea capriciului, pentru El băgatul mîinii în buzunar se traduce prin cea mai bună formă de epatare." Una peste alta, pornind de la articolul-eseu semnat de Radu Paraschivescu, o frescă destul de cinică, dar realistă a societăţii româneşti de azi, revista m-a convins. Chiar dacă, reticentă la început, am deschis-o fără prea mult elan, Esquire s-a dovedit, şi prin alte articole de acest gen, a fi mai mult decît o revistă masculină în sensul stereotip de pînă acum. (S. G.)
