Cum continui să mă tratez pe timp de criză
Acum cîteva nopţi, după ce-am ascultat, ca de obicei, cursul indicelui Dow Jones la bursa din New York, am întins mîna spre bibliotecă şi, în haosul ei, am nimerit* peste Singur pe lume a lui Hector Malot, cine ştie cum rătăcită acolo, în raftul cu "poliţiste"; orice bibliotecă inteligentă are instinctele şi mesajele ei; m-am supus, şi vreo două zile nu am lăsat cartea din mînă; m-a luat cu duioşie, dacă mai există asemenea vorbă riscantă. Am prieteni care cînd vor să mă atenţioneze (antipatic verb!) că scriu cu naturelul prea simţitor, mă sperie cu D’Amicis, zis şi Cuore; nu mă las îngrozit. (De altfel, cînd severul meu prieten Z. Ornea a împlinit 60 de ani i-am dăruit Cuore… şi nu m-a găsit deloc deplasat). Alţii mă sperie cu Mizerabilii, "să nu cazi în Jean Valjean!..." Mă apăr cu Marin Preda care considera că povestea "hoţului de pîine" e sfîntă; mi se dă în cap cu Nabokov " "Nabokov al tău… nu ai scris chiar tu că e ultimul povestitor genial…?" " care, pornit rău pe Faulkner, putea să-i scrie unui prieten că e uimit cum de nu văd criticii că literatura aceluia "nu depăşeşte nivelul lui Jean Valjean"… Stau blînd: în extraordinarul Pnin al petersburghezului am o pagină pe care am plîns " copil matur " ca la Cuore, copil prostuţ, sau ca la Mike din Yoknapatawpha, plecat să-şi răzbune vaca ucisă; e pagina în care Timofei Pnin, profesorul de rusă dintr-o universitate americană, vede zguduit la o cinematecă un jurnal de actualităţi sovietice cu un meci de fotbal între două echipe din Moscova. Cei mai ai dracului scriitori, dacă-s mari, au în ei o duioşie inebranlabilă (şi, obligatoriu, o pagină, măcar una, de humor!). Azi, literatura a dobîndit o forţă a inteligenţei care demontează tragicul pînă la ultimul şurub, dar duioşia lui e obscurizată, ignorată, suspectă de melodramatism. Duioşia e o vorbă prea simplă, bună pentru şcoleri cînd se analizează Puiul lui Brătescu-Voineşti. Cu Bedros Horasangian, pentru a nu ne face de rîs, foloseam în loc de "duios" pe "gingaş". Era mai zarifopolian. Povestea lui Hector Malot nu e de forţa celor ale lui Dickens, totuşi ea vine din cele cîteva suferinţe arhetipale pe care dacă nu le-ai cunoscut, dacă nu ţi-au dat o lacrimă, un zumzet interior, degeaba te încordezi să fii dur, rece, "proces-verbal", nemilos în ce judeci şi faci. Există o literatură a celor 7 (pînă la 12-13) ani de acasă " de la Copiii căpitanului Grant la Oliver Twist şi Cei trei muşchetari, care-ţi educă mila şi veselia, frica şi bucuria, ca în muzică Mica serenadă. Singur pe lume face parte dintre ele, fireşte dacă nu vrei să ajungi un tele-copil-bătrîn-precoce. Un copil ţinîndu-se după un bătrîn cîntăreţ italian (fost garibaldian!) şi un căţeluş care ştie să te privească în ochi, prinşi de viscol, abia învăţînd ce-i o bucată de pîine, căutînd un foc, un loc, un ban, un han, un surîs al unui semen gata să se împrietenească, fiind mereu la pîndă să nu dea peste ei încă o năpastă, îndurînd şi răzbind, cîntînd şi oftînd, ocrotindu-se unul pe altul, sperînd şi rătăcind, vrînd să fie tari şi neputînd trăi ca fiarele " toate acestea ţin de copilărirea necesară pe care melodramele proaste (ca şi dramele solemne) o pot, desigur, compromite, dezgustîndu-te de orice naivitate şi candoare, aducîndu-te la confundarea bunătăţii cu prostia, a emoţiei cu "marmelada". Dar ca să ajungi la Marmeladova, la Liza lui Velcianinov, pe piscurile unde se strigă inadmisibil pînă la inaccesibil că toate ale lumii nu cîntăresc cît lacrimile unui copil, îţi trebuie puţin Hector Malot, o furtună ca în Doi ani de vacanţă, un drum de la Apenini pînă la Anzi, un început cu "nu ştiu alţii cum sînt..." Îi simt de departe, ca un ogar, pe cei care nu au vibrat niciodată la duioşia arhetipală din Cîinele soldatului. * este, de fapt, un fel de pariu pe care obişnuiesc să-l fac în orice situaţie de criză: ce carte nimeresc, la ce pagină o deschid, va fi de bine, va fi de rău? Cîştig? Pierd? Poate că într-o zi voi cuteza să explic complicaţiile acestui joc; deocamdată prefer să rămîn concis.
