Corespondenţă
De la fiul inexistent din Groenlanda Domnule, presupun că îţi este cunoscută hotărîrea mea de a nu-ţi mai scrie după conflictul pe care l-am avut cu mama. Nu-mi închipui că nu ţi-a comunicat cele întîmplate în călătoria noastră la Rejkjavik. Aş fi vrut, cînd am invitat-o să ne petrecem împreună concediul, să ne simţim bine, dar a ieşit o catastrofă din cauza ideii dumitale de a-mi trimite "cele trei cărţi care ţi-au schimbat viaţa" - îţi citez dedicaţia. Nu m-au interesat şi s-a lăsat cu scandal. Sînt sigur că ţi l-a relatat. Ea e o femeie care nu ratează transmiterea unei veşti proaste. Dacă îţi scriu azi şi îmi încalc hotărîrea, se întîmplă dintr-un motiv neaşteptat. Am primit de curînd pe Internet, de la o fostă prietenă din România, un teanc de xeroxuri trase după articole de-ale dumitale apărute în urmă cu 50-60 de ani în Scînteia tineretului. Ea lucrează azi într-un colectiv de documentarişti al unei edituri care pregăteşte o antologie a presei comuniste dintre anii 1949-1989, "o antologie a ruşinii", aşa se va intitula; nu mi-a explicat de ce mi le-a trimis, probabil pentru ca să mă pună la curent cu trecutul tatălui meu, cu articolele lui socotite de ea "îngrozitoare". Cît timp am fost împreună, la Bucureşti, prin anii â80, pe la 18 ani, îmi spunea tot timpul că-i place cum scrii, mai ales în revista Cinema; acum nu ştiu din ce i-a venit - am înţeles, tot de pe Internet, că azi în România e o mare plăcere să fie demascaţi expiraţii (am întîlnit şi termenul "dinozauri"). Din păcate, articolele acelea, vreo 20, sînt într-adevăr îngrozitoare. Nu doar pentru entuziasmul care le stă la bază. Tot ce scriai despre primele colhozuri româneşti, despre armata populară, despre eroii clasei muncitoare era de o lozincăreală incredibilă. Nu le-am putut citi pe toate, de la un cap la altul. Nu mă interesează că aveai o încredere oarbă în comunism. Te priveşte. Dar cum de scriai cu atîta lipsă de talent, în ce stil îţi susţineai convingerile - asta m-a uluit. Ştii bine că mi-au plăcut articolele despre Stan şi Bran sau cartea aceea despre blocul de gheaţă, parcă predestinată mie. Dar cum de a fost posibil să scrii atît de prost în tinereţe? Mă gîndesc că nu scriai din oportunism, îţi dau acest credit, dar nu înţeleg cum de idealurile dumitale au produs asemenea articole de necitit. Nu te enerva: erai devotat, dar scriai mizerabil. Erai sincer şi totul suna fals. Să nu-ţi fi dat seama...? Nimeni să nu-ţi fi spus nimic? Dar pe ce lume trăiaţi? Nu pot să-ţi ascund că am parcurs stocul de xeroxuri cu gîndul la dimineaţa aceea cînd m-ai luat de mînă şi ne-am dus la Cinematecă să vedem un documentar despre Nanuk, eschimosul care vîna foci ca să aibă din ce trăi familia şi cîinii lui. Aveam 10 ani şi, după ce ţi-am citit cronica din Cinema m-ai făcut să-l iubesc pe Nanuk ca pe Stan şi Bran. Acum sînt aici, pe locurile unde vîna Nanuk şi doar din cauza asta articolele din Scînteia tineretului nici nu mă copleşesc de ruşine, nici nu mă înduioşează. Îmi sînt indiferente. Te întreb deci: ce să fac cu ele? Nu-mi vine să le arunc, dar nici să le păstrez. Cred că îmi vei da un răspuns. Răspunsul tatălui existent Nu ai de ce să te ruşinezi şi nici de ce să te înduioşezi. Am avut o viaţă textuală dificilă, complicată, cu care nu m-am dus la psihiatru, ci am pus-o pe hîrtie în multe nuvele, după ce ai plecat. Tot ce am scris cît de cît valabil se inspiră din articolele acelea insuportabile ale tinereţii şi nu o să-ţi explic acum, aici, repede, cum de am putut să o slăvesc pe Mich
