Cînd nu sîntem ultimii din lume...
La o repede privire asupra ultimului raport publicat de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, se poate spune că nu stăm rău. După criteriile condiţiilor de trai, România ar fi a 60-a într-un clasament care cuprinde 177 de ţări. Nu e chiar catastrofa absolută pe care o aşteptăm cu fiecare raport. Sigur nu stăm ca în fotbal, "ultima bucurie a românului" - acolo, în clasamentul mondial sîntem (fotbalul se discută numai la "întîi plural") pe locul 12, dar sînt cazuri în care o minimă seriozitate ne cere să judecăm şi în afara fotbalului. Mai degrabă să ne întrebăm dacă această poziţie chiar bunicică nu e şi ea o hohă, o aiureală. De unde au luat cifrele pentru calculele lor? De la Cotroceni, de la Guvern? Din ce statistici? Iar i-om fi tras în piept? Au luat sau nu în seamă cum se circulă în România, cum merg şi cum arată trenurile, cum se strică lifturile, cum arată gropile ţării, străzile şi bordurile lor? A văzut PNUD-ul gunoaiele noastre? În timpul calculelor, le-au căzut pietre în cap pe Valea Oltului sau, mai aproape, au prins vreo "autocoadă" din centru pînă în Camil Ressu sau Pipera? Astea nu fac parte din condiţiile de trai? Dar din ce? Merg la buna credinţă şi zic că le-au prins, că ştiu ce este o ambulanţă în România, ce-i un spital, ce-i o ghenă sau o Glină şi totuşi ne-au pus peste Turcia (locul 84) şi cu mult, mult de tot faţă de Burkina Faso şi Sierra Leone (locurile 176 şi 177, ultimele...). Nu, nu "sîntem ultimii din lume" - aşa cum credea o doamnă, bine îmbrăcată de altfel, care bătea cu îndîrjire într-un bancomat care-i înghiţise cardul, ieri, pe Titulescu. "Sîntem ultimii din lume...!" - le ţipa ea celor doi funcţionari ai băncii încremeniţi lîngă ea pe trotuar. Hotărît, nu era în situaţia de a fi contrazisă de mine (riscam să-mi dea cu ceva în cap) şi cu atît mai puţin s-o informez care ţări sînt pe primele trei locuri: 1. Islanda; 2. Norvegia; 3. Australia. Mucalit vorbind, primele două ar trebui să mă lase rece, dar nu e deloc aşa. De Islanda îmi place pentru sonoritatea stranie a capitalei ei, Rejkjavik, unde au loc numai evenimente istorice serioase (meciurile Reagan-Gorbaciov, Fischer-Spaski). De Norvegia mă leagă o veche prietenă care-şi cîştiga existenţa - deşi era bine căsătorită cu un armator băştinaş - ca salariată a Primăriei pentru a sta de vorbă săptămînal, într-o şcoală a oraşului, cu o fetiţă de români, ca să nu-şi uite limba părintească. Australia îmi spune ceva din cauza unui prieten care avea acolo un unchi căruia îi trimitea, înainte de â89, pachete lunare cu Sportul, fiindcă acela era "mort" dacă nu ştia ce se întîmplă în Diviziile A, B şi C... Dacă aceste argumente par prea punctuale, ba chiar derizorii pentru cei mai severi, încerc să mă ridic la generalităţi şi să precizez că nu m-aş aşeza definitiv în nici una din aceste ţări exemplare. Am prin lume şi aici cîţiva amici care îmi impută, mai mult decît lui Videanu, halul în care arată "Bucureştii tăi". "Numai un nevrozat mai poate iubi oraşul ăsta...!" - mi-a spus un elveţian (cu care am făcut "a şaptea" la "Matei Basarab", în prima jumătate a secolului trecut) pe drumul spre Otopeni, care a durat mai mult decît un zbor la Istanbul. "Te cred" - i-am răspuns calm, fără să mă aventurez în vreo argumentare beta/metafizică. În asemenea situaţii, ca şahist perpetuu, joc deschiderea Sebastian îmbunătăţită de maică-mea. Varianta Sebastian e în De două mii de ani, atunci cînd îşi conduce un prieten la gară, acesta plecînd în Palestina; în timp ce trenul se îndepărtează, eu-l romanului se întreabă: "Eu de ce nu plec?... Eu ce sînt? Sînt evreu? Sînt român? Nu, eu sînt brăilean". Peste 50 de ani, prin â83, maică-mea, la Tel Aviv, vorbea la telefon cu o prietenă de-a ei, eu auzind-o dintr-o cameră alăturată, deşi o asigurasem că mă duc să trag un pui de somn, după-masă, înainte de plecarea nocturnă la aeroport; era una din acele îndelungi "vizite la telefon" în care îmi puteam da seama uşor ce se discuta, auzindu-i doar răspunsurile. La un moment dat, a spus, într-un crescendo patetic: "Vai, Şeli, cum poţi să vorbeşti aşa...? Cum să rămînă? Tu ştii că acolo, la el, are prieteni cu care vorbeşte ore întregi la telefon?". Argument irefutabil, au trecut la filmele din oraş. Dar seara, înainte de plecarea la aeroport, ne-am certat scurt şi viguros: nu m-a lăsat să iau cu mine un poster genial, cu Marx întins pe divanul lui Freud, cumpărat cu ultimii bani de buzunar la Librăria Franceză; m-a implorat să-l las aici, fiindcă "la voi, la vamă, o să ţi-l confişte, o să te ancheteze... o să te aresteze!". De unde ştia toate astea, de unde ştia cum e cu Marx şi cu Freud la Bucureşti...? Am început să strig la ea, a fost fermă: "O mamă ştie tot... o să-l iei cînd vei şti pe ce lume trăieşti!". I l-am lăsat, ne-am dus la aeroport, ea ţinîndu-mă de mînă în maşină, fără o vorbă în plus. Abrupt vorbind, i l-am lăsat fiindcă îmi dezlegase unul din misterele vieţii mele de bucureştean cu un fiu inexistent în Groenlanda.
