Cînd îmi vine să urlu şi să bat cu pumnul în masă

Accept că bucuria cu care mă reped - nu foarte des - să felicit un confrate pentru un articol foarte bun poate părea deplasată în lumea noastră apatică la tot ce e frumos, rece la minunea unei plăceri, profund mohorîtă între două indignări strălucite. Accept că exuberanţa mea poate fi luată ca o extravaganţă într-o societate mai mult sumbră decît sobră în prejudecăţile ei mofturoase. Accept că felicitările mele pot fi suspectate de frivolitate într-un sistem care, se ştie, va muri din cîtă rigoare şi seriozitate depune în fiecare mişcare a sa. Accept să fiu luat drept monden. Sau "copil". Sau senil. Accept să fiu tratat ca sentimental, ca duios, prea duios. Accept să mi se spună - în gînd, nu pe faţă, nimeni nu e atît de "maso" auzindu-se lăudat... - că fac un gest de politeţe, deşi nu ştiu ce ar căuta politeţea cînd îi zici cuiva că "mi-ai mers la inimă", idee de-ajuns de indecentă şi indiscretă. Accept că pot fi socotit un nărod, ca tot omul care exprimă exact ce simte şi gîndeşte. Accept să fiu învinuit că-mi dau importanţă, ceea ce ar fi cea mai neplăcută inexactitate, dispus, totuşi, s-o suport, fără s-o combat vehement, fiindcă nici nu am ipocrizia de a mă considera un nimic. În sfîrşit, accept orice, chiar că-s bun la suflet. Cu o excepţie: să nu mi se spună: "Mulţumesc, eşti/sînteţi foarte drăguţ". Drăguţ? Şi încă "foarte"? Mă ia cu nebunie. Îmi vine să urlu. Îmi vine să-mi iau înapoi felicitările şi să trec la alternativa română pentru tot ce-i facere de bine. Simt ceva îngrozitor: mă ia cu explicaţii! Se ridică aşa, în mine, ca un val, să-l apuc de gît pe cel omagiat şi să-i explic că drăguţ e tot ce vrei, numai o carte bună, un articol bun, un poem bun, nu! şi prin urmare nu poate fi drăguţ nici omul care te laudă, fiindcă un articol bun nu se scrie în fiecare zi, cum nu se fac stelele şi iarba în fiecare zi, iar dacă vrei să mă asculţi, află că ţi-am spus ceva apăsător, nu drăguţ, apăsător şi pentru tine şi pentru mine, ceva afurisit, ceva păcătos, ţi-am spus că ai talent, domnule! ţi-am spus că ai talent, doamnă! ţi-am spus că ai talent, domnişoară! Nu-i nimic drăguţ în a avea talent, literar sau gazetăresc, precizare necesară, şi dacă ţi se pare drăguţ că ai talent, cu atît mai rău, de fapt, ar trebui să-ţi fiu antipatic pentru această felicitare care nu e felicitare, ci blestem, blestemul încrederii (dar n-o să-mi spui că-ţi sînt antipatic fiindcă te împovărez cu asta, ceea ce înseamnă că eşti mai nărod decît mine...). Închid paranteza. Sucesc gîtul explicaţiilor, mi le înghit, nu-mi rămîne decît impulsul de a bate cu pumnul în masă şi de a striga: Domnule, doamnă, domnişoară, nu sînt drăguţ! Sînt un monstru! Aiurea! Fiindcă sînt un ipocrit, un monden, un politicos, un vigilent la tot ce încearcă să se dea important, un nărod, dacă nu chiar, Doamne, Dumnezeule, un drăguţ, mi se năzare că-mi joacă o pleoapă şi mă rezum să duc un deget către ea, s-o liniştesc. - Sînteţi foarte drăguţ! - mi se repetă drăgălaş în faţă. - Mulţumesc!