Către Serviciul Mondial de Organizare a Coincidenţelor (SMOC)

Domnilor, fiindcă văd că vă interesează, mi-am petrecut sfîrşitul de an sub următoarele apăsări acustice şi mentale ca tot atîtea valsuri nobile şi sentimentale: ideea unui domn Zamfirescu la un post de radio privat - Ziua naţională a României să fie 22 decembrie, în care pentru a nu se uita, într-adevăr, ce a fost, televiziunile să nu emită mai mult de două ore şi doar programe de slăvire a conducătorului suprem, lumina să se stingă în case la 10 seara, alimentarele să nu vîndă decît oase de porc şi fasole în borcan, nimeni să nu-şi facă plinul de benzină, copiii să fie trimişi la coadă să ţină din timp locul lu' mama şi tata pentru lapte şi ouă, toate punctele de frontieră să fie blocate ca nimeni să nu poată pleca în străinătate şi, în fine, telefoanele mobile, computerele şi Internetul să fie strict interzise. Mi s-a părut o idee formidabilă şi ea m-a urmărit în toate zilele dintre ajunul Crăciunului şi al Anului Nou, cînd am contemplat de acasă sutele de maşini blocate pe Valea Prahovei, cu mii de bucureşteni porniţi să se distreze temeinic la Sinaia, la Buşteni, la Predeal, pînă sus, în Poiană, înaintînd cu 10 kilometri/oră din cauza unei aglomeraţii demne de o buluceală sub un potop. Era o imagine necunoscută a condiţiei nu atît umane, cît române la 2005: nimeni nu putea înjura statul, autorităţile, partidele, Guvernul, pe Iliescu, Constantinescu sau Băsescu, nimeni nu-l putea invoca pe Ceauşescu sub care s-ar fi mers mult mai bine "bară în bară", nimeni nu putea blestema vremea prea clementă şi, mai ales, nimeni nu putea zbiera la celălalt că de ce vrei, dobitocule, să te relaxezi odată cu mine? Erau prea mulţi şi toţi vinovaţi! Român într-o atare situaţie - blocat în sine însuşi, bombănind abstracţii, căci nu avea pe cine trimite concret în mă-sa - eu nu am mai prins pe retină. Două telefoane - organizate, probabil, tot de dvs. - au fost, de asemenea, fără precedent: unul dintre prietenii mei ancestrali - cu care pot spune, parodiindu-l pe Ceauşescu, că am aproape "50 de ani de viaţă şi activitate revoluţionară şi contrarevoluţionară" - m-a sunat ţipîndu-mi: "Trăiesc un catharsis!". La fel de bine, cu acelaşi glas extatic ar fi putut să mă anunţe că a scăpat de un infarct... În viaţa mea nu am auzit un om mai fericit de o carte: citea Ritualul primăverii de Alejo Carpentier şi se simţea - textual oral! - "spălat de tot jegul zilei"; mai mult: "aşa aş fi vrut să scrii şi tu...", m-a asigurat într-un acces de fraternitate pe care nu mi-am permis nici să-l ocolesc, nici să-l omagiez, sinceritatea nefiind "mon fort" în zile ca astea. Al doilea mesaj a venit de la un critic literar de al cărui anticomunism nu m-am îndoit niciodată. Omul, după clasicul "la mulţi ani!", a ţinut să-mi încredinţeze că de curînd a văzut un film, nu-i mai ştia titlul, în care, la final, o insulă se rupea de pămînt şi se auzea duios "Internaţionala", ceea ce l-a emoţionat la maxim: "Radule, am două cîntece preferate - ŤInternaţionala» şi ŤMarseieza»!", eu propunîndu-i imediat să ne întîlnim cît mai repede ca să-i relatez experienţa mea convergentă în acelaşi domeniu. Revelionul mi l-am petrecut pe Mezzo, ascultînd pentru prima oară opera lui Mozart Clemenţa lui Titus. Aşa cum apreciază specialiştii - şi subscriu - nu e o capodoperă. Ideea de bază e de inspiraţie masonică - Titus, împăratul Romei, îl iartă pe Sextus, cel care complotase împotriva lui. Teza e clară: cel care deţine puterea trebuie să fie înţelept, tolerant, uman. Titus îi roagă pe zeii prieteni, într-o arie sublimă: "Dacă pentru a domni trebuie să ai o inimă crudă, luaţi-mi imperiul sau daţi-mi altă inimă". Muzical însă, ideea nu "i-a ieşit", aşa cum tot ce a compus pe texte de propagandă masonică (cantate, arii) e nereuşit, nesemnificativ. Bănuiesc, domnilor, că aţi pus la cale această noapte de revelion pentru a-mi reaminti că, fie şi în cazul lui Mozart, capodopera nu se poate extrage doar din propagandă şi politică, oricît de generoase. O ştiam, dar n-a fost inutil. Vă mai comunic că primele ore ale dimineţii de 1 ianuarie m-au găsit citind ultimul paragraf al analizei lui Rémy Stricker la Clemenţa lui Titus: "...a fost Mozart un tragic? I-am diminua geniul dacă ne-am gîndi că el nu a conceput drama doar din unghiul tragicului... Tot ce ştim despre caracterul lui şi din toate operele sale dovedeşte, dimpotrivă, că a ajuns la cele mai angoasante probleme existenţiale, pornind dintr-un unghi comic". Am adormit în zorii lui 2006 auzindu-l pe Leporello cum îi anunţă lui Don Juan venirea Comandorului ţipînd: "pam-pam-pam!", după care se bagă sub masă, ca un copil caraghios îngrozit de moarte. Aşa începe cea mai cumplită scenă din cîte am văzut la Operă... I-am comunicat odată dlui Paleologu cea mai cuprinzătoare definiţie a geniului mozartian, formulată de un dirijor englez: "maximum de humor în maximum de seriozitate". Încîntat, dl Paleologu a spus să n-o uităm niciodată. V-o propun şi serviciilor dvs. în tot ce veţi întreprinde în 2006 sub semnul nemuritoarei devize: "Nimic nu e întîmplător".