Către prietenul inexistent al fiului inexistent
Dragă domnule D.M.T., scrisorile dtale*, departe de a mă reconforta " dacă ai dorit asta, ai greşit ", mi-au produs o stare dezagreabilă, cum numea cu eleganţă prietenul meu, Radu Albala, tot ce ţinea de tristeţe. Lăsînd de-o parte orice protocol, prima mea întrebare, impulsivă, este cum poţi să-mi ceri răbdare şi împăcare cînd aflu că fiul meu îţi scrie de trei ori pe săptămînă, iar mie, de şase luni, nici un rînd? Zilele trecute " am auzit această ştire chibiţînd la un bridge în familie ", un bărbat de 60 de ani, după o operaţie reuşită pe cord, s-a aruncat de la o fereastră a spitalului şi a murit, din cauză că fiul său nu-i mai adresase nici un cuvînt de o lună de zile. Vreau să-ţi spun că prin toată logica dtale mă sileşti să trăiesc în tot ce-mi este mai nesuferit, în melodramă. Am o ură trainică pe acest gen în logică " mult mai puţină în teatru şi cinema. Ca dracu, alaltăieri m-am întîlnit cu fratele unui prieten din Israel, venit în Bucureşti pentru afaceri şi care, om la 70 şi ceva de ani, colonel în rezervă după războiul din ’73 unde a luptat sub comanda lui Sharon, mi-a plîns literalmente pe umăr pentru următorul motiv, spus pe faţă, fără ocol: niciodată fiul său, "genial în aeronautică", nu l-a întrebat nimic despre "ce-am trăit, Radule, în deportare, în Transnistria, cum am ajuns, copil orfan, în Palestina... sînt tatăl lui, Radule... nu-l interesează... eşti scriitor, explică-mi!". Nu am avut ce să-i explic şi nici nu am încercat să mă pun în fason cu al meu care, sărmanul, nu-mi scrie de şase luni, nu-mi înţelege trecutul, mă socoteşte un orgolios insuportabil (ah, melodrama!), dispus să-şi trimită articolele mizerabile lîngă Zidul Plîngerii. Din scrisoarea dtale către domnul din Hossegor parcă mă înţelegi mai bine decît el, dar e prea tîrziu ca să te adoptez. Şi fiindcă totul se leagă şi nimic nu e întîmplător, după ce l-am lăsat pe colonelul din Haifa la Turabobar, vin acasă şi-l citesc pe Michnik căruia şi lui îi este teamă că nu-i va putea explica fiului său de ce-i mai apără pe comunişti după ’89. Peste toate, scrisorile dtale au sosit exact în zilele cînd îmi duceam la groapă încă un belotist de-al meu, unul dintre ultimii patru belotişti ai României, dacă nu din Sud-Estul Europei. Fără el nu vom mai juca belotă, căci în trei sau doi nu mai are nici un farmec; fuseserăm mult mai mulţi de-a lungul celor 50 de ani de "muncă în cîmpul belotei şi rebelotei"; făceam uneori două mese de cîte cinci, întindeam revelioane de cîte două zile şi două nopţi, plecam la mare şi la munte asigurîndu-ne că vom fi cîţi trebuie ca să batem birlicul. Cum a putut psihiatrul dtale să spună că belota e insipidă m-a enervat cel mai aprig din tot ce mi-ai scris. Crede-mă " oricît ţi-ar fi de scandalos " că în timpul slujbei la cimitir, numai la asta m-am gîndit: belota e insipidă! Dacă-ţi voi scrie că (şi) ea ne-a ţinut în viaţă ("rezistenţa prin belotă!", cum ne lua la mişto un tip care a ezitat pînă în ’89 să se dea disident), vei zice că patetizez idiot; atunci află că ea a ajuns să ne măsoare şi moartea, acum trei ani, Virgil, cel de pe catafalc, strigase la Costică, partenerul lui care nu-i ierta nici o greşeală: "De azi, trei ani de zile nu mai joc belotă!" la care Costică, liniştit, cu sticluţa de vodcă nelipsită din mînă, i-a răspuns: "Da’ tu crezi că mai jucăm trei ani?". S-au dus amîndoi şi au rămas copiii lor care au crescut de mici, în scutece, în strigătele noastre la miezul nopţii şi sîsîiturile imediate: "Tăceţi, că treziţi copiii!". Nu ştiu în ce măsură progresele realizate de-al meu în bridge sînt o revoltă împotriva belotei mele insipide, dar ce nu ştie psihiatrul dtale e că fiul meu " ani de zile neclintit lîngă mine la masă " a luat primele noţiuni de bridge în zilele cînd noi am revoluţionat jocul, introducînd în licitaţia, da, insipidă, a francezilor: "atout-sans atout-tout atout", dinamica licitaţiei bridgiste: treflă-caro-cupă-pică. Nimeni " din cîte ştiu " nu joacă în Europa belota bridgeată. Am vrut s-o propunem în 1960 la un Congres de la Basel (inexistent, desigur...), însă nu ne-au lăsat să plecăm acolo, ceea ce nu ne-a împiedicat să ne autoproclamăm ca adevăraţi protocronişti ai României. Insist pe acest adjectiv derizoriu fiindcă numai fleacurile ne salvează de la melodramă. Pe de altă parte (cred că nu eşti dintre aceia care nu suportă expresia...), noutatea cea mai plăcută este versul lui Gellu Naum cu care băiatul a plecat la drum: "mă săturasem de atîta tată" e nu numai adevărat, dar şi extraordinar de melodios, perfect ca să ies din melodramă şi să intru în tragicomicul ereditar; şi eu mă săturasem de atîta tată, precum fiul meu după 60 de ani. Nu am bază morală " deci nici loc de "melo" " ca să-i plîng cuiva pe umăr şi nici să-l dispreţuiesc (aici din nou te înşeli) pentru că vrea să devină profesionist în bridge. De ce nu ar fi o meserie ca oricare alta? Dar îmi pot permite să-i fi dorit o altă carieră? Care? I-am spus-o odată, cînd am ieşit de la Şoimul maltez: aş vrea să am în familie un detectiv particular. "Mai bine specialist în pompe funebre..." " mi-a zis la fel de serios ca mine; l-aş fi vrut aşa, sarcastic " e din ce în ce mai solemn. În schimb, îl admir pentru felul cum a combinat amorul cu jocul. E un caz rar, inaccesibil mie. Oricum nu am de gînd să-ţi urmez sfatul, să mă resemnez cu tăcerile lui; mi se pare prea comod şi fals dramatic. Nu ştiu ce va face cu Supravieţuirile mele la o a doua lectură pe mările Europei, mai ales cînd văd ce a înţeles din prima, dacă o fi existat... Pînă atunci, te rog să-mi clarifici: iniţialele dtale sînt adevărate sau încerci să mă "mituieşti" cu acel "d.m.t." din jurnalul lui Tolstoi? Cu sincer drag... * pentru nonficţionari: vezi Dilema veche nr. 281 şi 282