Către prietenul fiului inexistent
Domnule DMT*, de vreo lună mă căznesc să-ţi scriu, inhibat nu de gîndul dacă exişti sau nu - problemă care mă interesează din ce în ce mai puţin -, ci dacă iniţialele numelui dtale sînt reale sau inventate. Pentru mine, DMT nu înseamnă decît "dacă mai trăiesc", celebrele trei cuvinte ale jurnalului lui Tolstoi. Nu am spus nimănui cît mă obsedează acest leitmotiv - cum de m-ai nimerit...? Dacă m-am hotărît să-ţi răspund este dintr-un motiv pe care din nou îl vei dispreţui, socotindu-l patetic. Nu mă intimidează - chiar despre asta e vorba: mi-ai scris că voi aţi epuizat patetismele mele la care eu nu vreau să renunţ; "Budapesta şi Praga dvs." vă sînt insuportabile şi îmi propui să păstrez o limită de decenţă, aşa cum ai citit pe un anunţ dintr-o bancă. Deşi nu frecventez des băncile (numai eu ştiu ce probleme am cînd sînt nevoit să-mi scot banii de la ce numesc "un tonomat"...), îţi urmez sfatul. Cu toată decenţa de care dispun, ţin doar să-ţi corectez o eroare de logică şi sentiment, de inimă şi minte: nu cred că v-aţi epuizat patetismele, doar le-aţi selectat după cum convin comodităţii voastre sentimentale înfricoşate să nu păcătuiască prin "sufletism"; aşa cum există corectitudine politică, tot aşa există o corectitudine sentimentală şi verbală în care a fi patetic echivalează cu a fi prost, grandilocvent şi plicticos, de unde expresia băieţilor de cartier: "lasă vrăjeala!", care s-a impus şi în filosofia la modă: desvrăjirea lumii (care mă zgîrie din creier pînă în degetele cu care ţin pixul). Budapesta şi Praga cu care mă împroprietăriţi nu vă mai spun nimic, dar nu mă vei socoti un determinist abuziv dacă te întreb: ai plîns la căderea Zidului de la Berlin? Nu? Eu, da. Erai prea mic? Fără acest eveniment patetic, cu "Oda bucuriei" transmisă prin toţi sateliţii, nu aţi fi crescut atît de reci, de realişti, de pragmatici, măcar asta trebuie să vă fie clar. Oricît a fost de compromis în literatură, în teatru, film, oricît de puţin rating face, prostesc sau nu, patetismul funcţionează în cele mai reci calcule şi în cele mai grele înjurături, aşa cum l-au lăsat grecii ca expresie a pasiunii, a sufletismului. Nu vă faceţi iluzii: sînteţi lucizi, utopiile vă îngreţoşează cît melodramele, 1984 nu v-a schimbat viaţa, aveţi ca ideal un liberalism decent, nu veţi scăpa de sufletul mai mult sau mai puţin inteligent. Am întîlnit bancheri patetici, am citit cioranieni fierbinţi, am văzut anticomunişti străluciţi denunţîndu-şi, cu un patetism cît mai discret şi corect politic, părinţii nomenclaturişti care-i învăţaseră să urască burghezo-moşierimea în termenii aceleiaşi "uri juste" care v-a speriat în Piaţa Universităţii, de o parte şi de alta a baricadei. Ţi-a ajuns la ureche ideea lui Michnik: "Ura anticomunistă are logica şi topica urii comuniste..."? Dar ţi-a trecut prin mînă o cărţulie a anilor â50 despre Pavlik Morozov? Era un idol al pionierilor sovietici, un băieţel care-şi "turnase" tatăl chiabur, ca sabotor al colectivizării. Cunosc prea bine fanatismul de stînga şi am o oarecare bază morală ca să le prevăd acestor Morozovi de dreapta o benefică nevroză; le dau acest credit, al "formării unui suflet". Expresia nu-mi aparţine, o găseşti în Noi al lui Evgheni Zamiatin (Colecţia Cotidianul), o capodoperă a unei utopii negre, un fel de "1924", cu mult înainte de 1984, o viziune în acelaşi sens: un Stat Unic condus de un Binefăcător, o societate perfectă, perfect controlată, cu ore şi zile precise pentru amor, toţi purtînd numere, inclusiv eroul, D. 503, care se îndrăgosteşte de 1. 3300, e urmărit de Biroul Gardienilor şi începe să aibă angoase, tulburări... Diagnosticul: "Aveţi o zi proastă... se pare că vi s-a format un suflet!". Scrisoarea dtale mi-a sosit tocmai cînd citeam Noi şi am decriptat-o chiar aşa: antipatetismul vostru va fi tot o formare de suflet dintr-o deformare a minţii. Şi încă ceva: Zamiatin era din prima generaţie de revoluţionari bolşevici, romanul nu a fost publicat în URSS pînă în 1988, Stalin i-a permis să emigreze în 1932, parcă prevăzînd, cu geniul lui malign, că Zamiatin va ajunge la ideea contrarevoluţionară pe care mi-am pus-o, în pioneze, pe perete: "Tragedia omului poate fi înfruntată ori prin religie, ori prin ironie". Aş fi dezamăgit dacă mă vei citi ca pe un tată adresîndu-se fiului său; nu am vocaţie paternalistă. Ca atare, am o rugăminte ca de la client la anticar: dacă tot ai făcut rost de prima mea cărticică sub pseudonim, poate că vei găsi şi prima tipăritură semnată cu numele meu: Opiniile unui pămîntean (Editura Tineretului, 1957). Nu mai posed nici un exemplar şi mă leagă de ea mai mult decît o vanitate; a fost criticată "sus" că nu conţine cuvîntul "partid" şi că la Bicaz, în loc să descriu construcţia, "pun accentul" pe rufele atîrnate să se usuce la ferestre; cam desvrăjeam lumea... Sper să-mi dai un semn. * pentru nonficţionari: vezi Dilema veche din 10.01.2008
