Către inexistenta Veronică din Afula
Dragă, dragă Veronică, de ieri, de cînd am primit ce mi-ai trimis " "Esenţialul" meu şi "Decoraţia" lui Nae Ţic " mă întreb dacă printre discurile tale vechi ai şi "Nu te pot uita". Poate că te vei necăji, dar în afara acestei melodii, nu ştiu cum să-ţi vorbesc; nu ne-am văzut de peste jumătate de secol. E foarte mult. Nu ştiu cum să te iau " cu glume sau fără ", nu mai ştiu cum eşti. Din scrisoare, îmi dau seama doar că ţi-au rămas generozitatea şi naivitatea; nu mai sînt obişnuit cu ele. Puţini le mai au în jurul meu " nu cunosc care e situaţia la Afula. Oricum, poţi fi sigură " dacă ai nevoie de siguranţă fără să mă jur ca altădată " că m-am gîndit la tine şi la noi cînd i-am povestit colonelului nostru (o să rîzi, l-ai ghicit, e Roibu de la Viaţa UTM!) cum a fost cu Dej. Fii sigură că am revăzut Aradul, ghioceii, trenul. Singura ta inexactitate a fost aceea că UTA atunci nu a învins o echipă din Bacău, ci din Ploieşti. Altfel, îţi recunosc că nu mai ţineam minte de Camil Petrescu pe care ţi-l dădeam de exemplu pentru scris; m-am gîndit imediat: "Şi ei i-am bătut capul cu Camil...?". Totuşi, ceva ţi-a rămas din lecţiile acelea: sînt nu ştiu cîte amănunte " bileţelul din şedinţă, vorbele mamei tale, perfect îndreptăţite " care m-au topit, cum bine zici, şi pe mine. Adevărul este că atunci cînd am auzit că pleci cu Marcel în Israel, am vrut şi eu să vă caut, dar m-am abţinut din aceeaşi cauză: să nu vă compromit plecarea ca "element ostil orînduirii". Sînt însă dator să-ţi spun că de cîte ori am fost în Israel " din 1970, am ajuns la ai mei nu o dată ", nu v-am căutat pentru că mă împiedica o nevroză foarte urîtă: nu puteam să ies din casă neînsoţit; chiar dacă aş fi aflat că sînteţi la Afula, pe cine să fi obligat să mă ducă pînă acolo? Am trăit penibil. Credeam că am ceva grav la inimă, cînd colo eram bolnav la cap. Am scăpat de această nevroză care a durat 20 de ani, la o lună după ce a căzut Ceauşescu. Mă crezi sau nu, azi vorbesc de această boală ca de o gripă. Aşa că nu-ţi fă griji " nu te pot considera nebună. Nu am nici o bază. După cum nu am nici un temei în a vă judeca plecarea sau trecerea ta la iudaism. Eu nu m-am gîndit niciodată să rămîn în Israel, deşi poate că îmi dădeau drumul atît de des convinşi că, la cîtă familie am acolo, nu mă mai întorc. Din prima zi, de cum am pus piciorul în Tel Aviv, un necunoscut, prietenul cel mai bun al unei verişoare, la 18 ani deja ziarist, foc de frumos ca un înger brunet, m-a luat cu maşinuţa lui, undeva, într-un loc pustiu din afara oraşului şi mi-a spus într-o franceză de acasă: "Ştiu ce vrea familia ta, să rămîi aici, dar tu eşti scriitor, lucrezi cu cuvintele, nu ai voie şi nici de ce să rămîi aici...". Mi s-a părut un semn magic, cred în asemenea fenomene mai ales dacă au loc în pustiu. Acum îl văd foarte des la un post de televiziune francez, e corespondentul la Paris al unei televiziuni israeliene; m-am gîndit de multe ori să-i scriu, dar nu am făcut-o niciodată. E felul meu de a fi " tot aşa m-am abţinut să-i scriu lui Amos Oz la care ţin foarte mult, dar în tăcere. Ai citit ceva de Amos Oz? Trebuie să-ţi spun că după ce ţi-am citit scrisoarea şi după ce mi-am recitit "Esenţialul" din ’55, m-ai "topit" prin amintiri şi m-ai îngheţat prin idei. Tot ce e prea exact mă îngheaţă " nu mai pot trăi între exactităţi sentimentale, ideologice, cu atît mai puţin politice; îmi scrii că articolul de acum 50 de ani e încă foarte omenesc. Poate prin eroare. Acolo " ca de atîtea ori în tinereţea noastră " m-am entuziasmat de ceea ce urma să fie o catastrofă. Desţelenirea pămînturilor din Kazahstan de către mii de comsomolişti trimişi de Hruşciov a produs un dezastru natural, a format un deşert cu furtuni de nisip şi nori de praf pînă în Ucraina şi România. Ştiai asta? Am aflat-o peste cîţiva ani, nu s-a scris nimic, dar articolul a rămas, iar mie, de ieri, îmi bîzîie în minte melodia filmului făcut în cinstea acestei expediţii " "Trenul merge spre răsărit". Îl mai ţii minte? (L-ai văzut cu mine?) Îmi scrii că eram prea naivi ca să fi ştiut tot ce va urma şi să nu ne învinovăţim mai mult decît trebuie. Dar cît trebuie? Pînă unde? Pînă la ruşine? Pînă la dezgust? Nu ne-a întrebat nimeni " scrii tu ", dar ne putem întreba noi înşine: ce facem cu un ideal înecat în sînge şi minciună? Mai păstrăm ceva din el? Ce? Îl uităm? Vorbim despre el ca de o boală venerică a tinereţii? Îl dăm dracului ca să avem succes în societate? Mi se impută că nu pot trăi şi scrie fără aceste întrebări. Nu răspund. Port doar în casă un tricou, primit din Tel Aviv, pe care scrie: Chen ve lo*. Îmi pare rău că nu l-am inventat eu; nu-l port în oraş, chiar dacă l-aş traduce, nu s-ar înţelege, la noi nu se gîndeşte în da şi nu. E, într-adevăr, foarte greu. Prin urmare, fără să-ţi dau multe explicaţii, te rog să nu-l trimiţi pe fiul tău să cumpere acele articole ajunse la Rejkjavik. Tu vrei să le păstrezi " fiul meu le socoteşte mizerabile. Iartă-mă că ţi le-am subliniat, dar pentru mine e f. important. Aşa cum îl cunosc, ar putea ieşi un scandal. Hotărît, nu-l doresc. Sper că mă vei asculta şi că mi-ai suportat nesiguranţa cu care ţi-am scris. Ia-mă la braţ şi spune-mi tu... * pentru nonficţionari: în ivrit, "da şi nu". (în numărul viitor, pe ficţionar îl păleşte un dor după fiul său)
