Către fiul inexistent din Groenlanda

Mai mult decît fiule, prietene, am citit ieri-noapte ceva foarte important pentru mine şi azi-dimineaţă m-a cuprins un sentiment de mult neîncercat, încă din prima tinereţe: să transcriu în caietele mele pasajele cele mai puternice din cărţile, eseurile, poeziile şi articolele care mă impresionau. Acum, simt aceeaşi presiune efervescentă în a transcrie cele ce vor urma şi să ţi le transmit urgent. Sînt gîndurile unui tată, David Grossman din Ierusalim, la înmormîntarea fiului său, Uri, ucis la 12 august 2006 în războiul din Liban: "Era un băiat care avea valorile lui, termen atît de bagatelizat şi luat în derîdere în ultimii ani. Căci în lumea noastră dementă, crudă şi cinică, nu e cool să crezi în valori. Sau să fi umanist. Sau sensibil la nenorocirea altuia, fie el duşmanul tău pe cîmpul de luptă. (subl. mea) Am învăţat de la Uri că poţi şi trebuie să fii şi una, şi alta. Că trebuie, desigur, să ne apărăm în două sensuri: să ne apărăm viaţa, dar de asemenea să ne încăpăţînăm în a ne apăra sufletul, să-l apărăm de tentaţia violenţei şi a ideilor simpliste, de desfigurarea lui prin cinism, prin dispreţul epidemic faţă de celălalt, acestea fiind blestemele vieţii noastre în zona tragică în care trăim. Uri avea pur şi simplu curajul de a fi el însuşi în orice situaţie, de a găsi tonul just în tot ce spunea şi făcea şi asta îl proteja de contaminarea, de desfigurarea, de degradarea sufletului. Erai (textul trece deseori de la persoana a treia la a doua - n.m.) stîngistul batalionului, dar erai respectat fiindcă rămîneai la ideile tale fără a renunţa la datoria militară. Îmi amintesc că mi-ai explicat Ťpolitica barajelor» fiindcă ai fost multă vreme la punctele acelea de control; îmi spuneai că, dacă în maşina controlată era un copilaş, încercai imediat să-l linişteşti şi să-l faci să rîdă şi-ţi aminteai de băieţaşul pe care îl înfricoşaseşi, el detestîndu-te pe bună dreptate. (subl. mea) În aceste clipe, nu voi spune nimic despre războiul în care ai fost ucis. Noi, familia noastră, am pierdut acest război. Israelul, azi, urmează să-şi facă examenul său de conştiinţă şi noi ne vom strînge în durerea noastră, înconjuraţi de prieteni buni, ocrotiţi de dragostea atîtor oameni pe care nu-i cunoaştem şi cărora la mulţumim pentru sprijinul lor. Aş vrea să ştim a împărtăşi împreună această solidaritate şi în alte împrejurări. Poate că aceasta este resursa noastră naţională cea mai preţioasă. Bogăţia noastră naturală. Aş vrea să putem fi mult mai sensibili unii faţă de alţii. Să ne eliberăm de violenţa şi de duşmănia care s-au infiltrat atît de adînc în existenţa noastră. Să ştim a ne răzgîndi, a ne salva, acum, în ultimul moment, căci ne aşteaptă vremuri foarte grele." Dacă ai ajuns cu lectura pînă aici şi interesul nu ţi s-a topit odată cu banchiza de gheaţă pe care lucrezi - mereu am impresia că Groenlanda ta nu e deloc la curent cu fluxul telegramelor noastre europene -, trebuie să îţi adaug că acest tată este unul din cei mai importanţi scriitori din Israel şi nu exagerează cînd scrie de vremurile grele. El însuşi este considerat şi respectat ca om de stînga, în sensul israelian al termenului, ca un militant democrat, fie şi în minoritate, pentru o pace într-un conflict pe care majoritatea îl vede fără ieşire, fără altă soluţie decît războiul. Cu trei zile înainte de moartea fiului său, Grossman - să-ţi mai spun că e scriitorul meu preferat din Israel? - a semnat alături de alţi doi romancieri de renume mondial, Amos Oz şi A.B. Iehoshua, un apel către Guvern pentru încetarea războiului în Liban, îndreptăţit în ochii lor ca ripostă la atacurile teroriste, inutil însă în extinderea lui. Cu ceea ce Grossman numeşte splendid "o mîndrie timidă", recunosc că e şi poziţia mea; timidă fiindcă, numărîndu-mă printre prietenii lui necunoscuţi, ştiu că nu se poate judeca situaţia de acolo decît de cei care au aşteptat un autobuz în Tel Aviv, la Ierusalim. Aşa îmi spunea mama, de cîte ori abordam la ea acasă, la Tel Aviv, problema: "Mai întîi să urci într-un autobuz şi după aia să faci pe deşteptul venit din Europa...". Nu o dată m-am îndemnat să mă duc pînă la Ierusalim, să-i bat la uşă lui Grossman şi să-i spun cît ţin la cărţile lui. Ca de obicei, m-a reţinut timiditatea faţă de cei pe care îi admir. Ciudat, cu tine sînt capabil de indecenţă. Sper să nu te întrebi de ce ţi-am scris toate astea tocmai ţie, azi, şi de ce ţi-am subliniat cîteva cuvinte ale lui. Încă o precizare. Urmare a precizării mele din numărul trecut, informez că la Biblioteca Academiei se poate găsi colecţia ziarului Scînteia tineretului în care, la 30 noiembrie 1951, a apărul un articol intitulat "Ce naşte din pisică şoareci mănîncă"; acel articol era semnat de 4 colege ale elevei Ioana Maria Cantacuzino, care o demascau violent, în spiritul epocii, pentru cosmopolitismul ei de "prinţesă a dolarilor". Acest articol nu a fost semnat de Radu Cosaşu, aşa cum îşi aminteşte dureros de fals şi iresponsabil scriitoarea Oana Orlea în interviul acordat recent revistei Elle.