Către fiul inexistent
Zilele trecute, inexistentul meu fiu mi-a trimis, din Groenlanda lui tot mai precisă pe măsură ce se topeşte, un e-mail de o concizie exemplară: "Domnule, îmi este din ce în ce mai multă ruşine pentru că sînt român." Nu imediat, ci după cîteva insomnii de zi, mai rele decît cele de noapte, i-am răspuns: "De mult îndrăgitule domn, fiu şi prieten - fulgerătorul tău text nu m-a trăsnit, cum presupun că intenţionai, agresiv cum te ştiu faţă de mine. Dacă îţi voi scrie că la o primă şi, evident, rapidă lectură m-a amuzat, s-ar putea - ceea ce nu mi-ar displace - să-ţi scandalizez seriozitatea pe care o detectez în toate mesajele tale. Tată banal, ar trebui să fiu mulţumit că am un băiat care nu se joacă în sentimentele sale, dotat deja cu un anume simţ al tragicului pe care - categoric - nu de la mine l-a moştenit, ci de la maică-sa. Dar nu-s un tată banal, după cum nici tu nu eşti (o sper aprig) un simplu puţoi provocator. (Poate că mai ţii minte ziua cînd m-ai enervat, aveai vreo 12 ani, într-o problemă de istorie, ceva cu noaptea de 23 august 1944, şi ţi-am cerut sever: "Să nu fii niciodată un puţoi!" - rareori mi s-a pus gura să mai vorbesc aşa.) Ca atare, nu numai că nu ai izbutit să mă zdrobeşti, dar, dimpotrivă, m-ai făcut să retrăiesc îndelunga comedie pe care am jucat-o cu cei mai buni prieteni ai mei prin anii '70-'80 şi chiar după '90. Zic comedie, nu pentru a o bagateliza; o comedie - în practica zilelor mele printre oameni vii - e tot ce poate fi mai grav, mai consistent, mai salubru de trăit. Ţi-o rezum, fără să regret că niciodată nu ţi-am vorbit pe larg de ea, tot aşa cum taică-meu nu a discutat cu mine despre femei: de cîte ori mi se plîngeau intens despre "ruşinea de a fi român, sub Ceauşescu", dar şi "sub Dej sau Antonescu", le răspundeam că nu au de ce. Putem fi trişti - argumentam - pînă la disperare, putem urla sau merge pe pereţi, dar nu din "ruşinea de a fi român"; nu avem de ce să fim mîndri, asta nu, dar alternativa nu este ruşinea, doar dacă acceptăm o melodramă inadmisibil de facilă şi de leneşă; pînă la ruşine, mai avem de trecut prin cîteva stadii mult mai dramatice în contrarietatea lor incomodă. Cred că ai sesizat humorul, da, humorul situaţiei: un evreu, cetăţean român, le cerea unor concetăţeni creştini să nu le fie jenă de ceea ce sînt şi sîntem, de cînd ne-am născut, oameni ai limbii române cu tot ce înseamnă ea, de la alfabet şi pînă la ecuaţia Caragiale-Eminescu, cu atîtea necunoscute printre care nu avem voie să ne rătăcim. Fireşte că nu i-am convins. Predispoziţia spre melodramă a intelectualului român - "suflet din sufletul neamului său", dacă mai ţii minte acest vers din programa ta de bacalaureat - este enormă şi nu are (deocamdată) leac. Fireşte că, la rîndul meu, le-am apărut livresc, utopic, poate şi laş, oricum absurd faţă de tîmpenia insuportabilă (şi multilaterală) a regimului; nu au mai îndurat-o şi au plecat, "au părăsit Capitala" (cum glumeam fără spor), au fugit care încotro, pînă la Paris şi "Europa liberă", pînă în Spania şi Elveţia; din cînd în cînd primeam cîte o ilustrată din Canare, Baleare şi alte locuri unde era soare şi ruşinea îşi lua o scurtă vacanţă. Niciodată - şi nu îmi stă în caracter să mă fălesc cu asta - în discuţiile noastre nu a apărut problema evreităţii mele. Niciodată nu mi-au spus: "Ţie îţi este uşor să fii român cînd ai rude la Tel Aviv". Sau - inepţia inepţiilor - "Ei, Relache, dacă toţi evreii ar fi ca tine...". Asemenea vorbe cu adevărat ruşinoase nu s-au rostit între noi - te încredinţez cu stinghereala care conferă normalităţii un merit. Asta e altă comedie. Acum constat că ruşinea de-a fi român a ajuns pînă la tine, în Groenlanda. Concizia ta "dă pinteni imaginaţiei mele" - cum ar fi spus un englez aflat abia pe locul al 10-lea în topul celor cu care se laudă neamul lui. Ce ai văzut ca să-mi baţi o telegramă ca asta? Ai o parabolică la care ai prins Parlamentul, OTV-ul, ultimele meciuri ale campionatului? Ce ai auzit printre gheţari, ca să-ţi îngheţi tatăl? Ce ai citit ca să-mi scrii versul acesta alb de mînie? Ai intrat pe Internetul cu care se mîndreşte cam tot tinerelul român aflat pe culmile disperării şi ale libertăţii de expresie? Desigur că mă gîndesc la cîteva nume care puteau să-ţi dea acest sentiment românesc al fiinţei. Nu ţi le înşir fiindcă m-am săturat de cîte "liste ale ruşinii" s-au elaborat în ultimii 50 de ani. Ai putea totuşi să-mi dai (urîtă expresie!) un singur nume care te-a adus în starea asta, îţi repet, necunoscută mie? Pînă la dezvăluirea lui, să-ţi relatez o întîmplare cu caracter de coincidenţă magică, precum îmi place să-i zic ca lucrător în Serviciul Mondial de Organizare a Coincidenţelor (SMOC). Aseară m-am întîlnit cu cel mai bun prieten al meu din cîţi mi-au plecat/fugit în exil. Cel mai aprig în ruşinea-de-a-fi-român, altfel un intelectual de fineţe, de o politeţe inhibantă, european incondiţional; mi-a descris - el locuind în Germania - starea noţiunii de român pe meleagurile acelea. Era foarte (cu stridentul diftong oa!) proastă. Atît de proastă încît într-o bună zi - "ai să rîzi, Relache!", m-a avertizat - o vecină de palier i-ar fi spus aşa: "O, mein Herr, dacă toţi românii ar fi ca dvs...". Nu am rîs; sînt clipele rare cînd simt limita tragică a ironiei. Mă vei înţelege?
