Candoare şi viclenie sub tiranie

Într-un recent supliment literar al revistei 22 (nr. 803), Ştefan Agopian poartă cu Gabriela Adameşteanu o discuţie de o viguroasă incorectitudine politică. El susţine - şi ea îl aprobă - că şi înainte de '89, "sub comunişti", cum se zice lejer şi popular, au apărut capodopere literare sau, mai calm, cărţi rezistente artistic. Nu e o idee larg împărtăşită, ba dimpotrivă: de peste un deceniu, s-au instalat, într-un fel de corectitudine intelectuală, ignorarea, dispreţuirea, minimalizarea a tot ce s-a tipărit cu "viza poliţiei/cenzurii" comuniste. O extremă politizare - conjunctural îndreptăţită de anticomunism, dar în nici un caz purtătoare de adevăr integral - a guvernat şi încă guvernează judecata critică şi estetică. Pe scurt şi pedestru: dacă "i-au dat drumul" (ca de la închisoare...), dacă au ştampilat o carte cu "bun de tipar" înseamnă "că le-a convenit", că "n-a mai avut probleme", iar dacă n-a avut probleme şi n-au interzis-o, de unde să mai fie şi o capodoperă? Situaţie de o stupiditate atroce - valoarea era conferită de cenzură, de Securitate, de ce lăsau sau tăiau în funcţie de politica internă şi externă la zi, de celebra sintagmă "Congresul IX", care "a dat drumul obsedantului deceniu" cu samavolniciile trăite "sub Dej". "Agop" (cu autoritatea romanelor sale trecute şi pe lista "cărţilor supravieţuitoare", fără semne de întrebare, propusă de revista Vatra) îi spune Gabrielei Adameşteanu, care şi ea (cu Dimineaţa pierdută, cu acea coană Vica de dimensiunea unei descoperiri literare) poate privi drept în ochi "problema": "Am prieteni care au citit acum, proaspăt, Ingeniosul bine temperat al lui Mircea Horia Simionescu şi au căzut muţi de admiraţie. Au spus: există aşa o carte la noi? Da, uite, există. Dar, după gustul meu, Matei Iliescu a lui Radu Petrescu e chiar o capodoperă şi care nu-i atinsă de nici o problemă politică... O carte care rezistă extraordinar e Lumea în două zile a lui George Bălăiţă... După mine, Paul Georgescu, ca prozator, a dat cel puţin două cărţi excepţionale: Vara baroc şi Solstiţiu tulburat... Nu ştiu de ce-l ocolesc criticii postmodernismului... fiindcă el e primul nostru postmodernist". De altfel, Paul Georgescu - "dogmaticul marxist" care lucra cu Joyce şi Proust pe masă, "stalinistul" care a lansat la Gazeta literară prima promoţie de tineri critici hotărît antistalinişti - se bucură de un tratament special în demonstraţia lui Agopian. "Monsieur Paul" - cum îl apela Ion Vinea -, "încuiatul", posedatul literaturii angajate de tip Sartre/Malraux, contestatarul "umanismului apos" tip Camus, este cel care l-a lansat pe Agop imediat după ce a citit Tache de catifea, cartea aceea năzdrăvan de apolitică, de un farmec stilistic orbitor, scăpată cum-necum din furcile cenzurii ca roman cică istoric, cu fanarioţi. "Georgescul" e pus de Agop - urmînd să stîrnească, desigur, răcnete de indignare... - la capitolul "noroc". El zice că a avut noroc cu un oximoron ideatic de calibrul lui Paul, cu un Paleologu care i-a amînat debutul, cu un Mircea Ciobanu care i-a grăbit apariţia, cu un Roger Cîmpeanu de la România literară care l-a învăţat cum se face o gazetă cerîndu-i să lase dracului ziaristica şi să se ducă acasă să-şi scrie cărţile, în fine, cu însăşi cenzura pe care ar fi păcălit-o... Indiscutabil, fie şi în cea mai cumplită dictatură, fără noroc nu se poate izbîndi, oricît ar fi artistul de înzestrat şi hotărît să nu facă pact cu Diavolul. Dar a explica totul prin noroc ne menţine într-o stare de candoare, foarte dragă, ce-i drept, gîndirii româneşti, predispusă ancestral la victimizare, la ghinion istoric, geografic, politic şi etcetera. Mult mai consistentă şi mai "la obiect" mi se impune o altă explicaţie care din totdeauna a provocat oroare, de o incorectitudine morală detestabilă; aş numi-o duplicitate creatoare sau ambiguitate pozitivă, dar ştiu ce mînie aş provoca printre spiritele din ce în ce mai imaculate; mă voi mulţumi s-o definesc ca viclenie - viclenia, mai mult sau mai puţin onestă, a oricărui talent puternic supus constrîngerii dictatoriale, conform celei mai crude legi stabilite de Gide: "Tirania constrînge artistul la excelenţă, libertatea îl moleşeşte". Toate cărţile rezistente citate de Agopian sau în ancheta Vetrei aparţin unor talente a căror forţă de expresie se înscria, vrînd-nevrînd, într-un joc dublu cu Puterea silită permanent să deosebească între benign şi subversiv, între ostil şi subtil; în limbajul zilei, orice text putea conţine "pile" sau "şopîrle"... Marin Preda a fost primul care a emis, ca director la Cartea Românească, acest "decret" privitor la relaţia dintre talent şi cenzură: "Dacă nu are talent, să nu bage Ťpile», dacă are - negociem"... S-a negociat cu viclenie, cu ipocrizie, de o parte şi alta, şi s-au salvat cărţi nu "şopîrloase", ci monstruos de frumoase nu de-a pururea, dar măcar pînă azi. Unii nu au mai suportat acest joc dublu şi au plecat să scrie în libertate, alţii - la fel de nevinovaţi... - s-au încăpăţînat să rămînă, "să-i păcălească". Aşa numeşte Agop viclenia: "Am reuşit să-i păcălesc. Au închis ochii..." N-au închis ochii, după opinia mea. "Talentele" existau şi la cenzură, aveau şi ele oribila lor viclenie în "a da drumul", acoperindu-se cu documente de partid şi referate abile, mulţumită cărora sîntem cîţiva care putem primi telefoane gîlgîind de veselie, în 2005: "Ţi-am citit cartea din '80... cum de i-au dat drumul în loc să te aresteze?". Există şi ingraţi - ca să mă exprim blînd. Ei sînt pasionaţi să afle dacă autorii au fost informatori... Şi dacă au fost, Mistreţul cu colţi de argint îşi încetează frumuseţea? O discuţie ca aceea dintre Agopian şi Adameşteanu are meritul de a complica la maximum problema, nelăsînd-o la mintea inocenţilor neinformaţi şi intransigenţi, mamă-mamă...