Calvarul clovnului Calvero
La reluarea pe TVR Cultural a unui ciclu Chaplin şi la ora cînd un băieţel de 4 ani, din Bucureşti, ştie pe dinafară Goana după aur Trebuie să fii cît de cît, puţintel, clovnul Calvero - şi de ce nu am fi dacă toţi sîntem autobiografici? - pentru a-l înţelege pe Chaplinul din Luminile rampei, penultimul său film.* Precum Calvero al său, Chaplin e obsedat, în 1952, de pierderea inspiraţiei, de lipsa lui de haz, de boli, îmbătrînire şi moarte. Lumea îl ocoleşte. McCarthy îl suspectează de comunism şi-l urmăreşte, esteticienii îl pîndesc rău, umaniştii - etern persecutaţi pentru sistematicele lor eşecuri - nu-l mai revendică. Un crunt război rece se duce înăuntrul şi în afara lui. Luminile rampei e filmul în care Chaplin se zbate, plînge şi, îndeosebi, vorbeşte mai mult ca oriunde. Nici o teamă de vorbe. Nici o căutare a mijloacelor. Nici o grijă dacă face cinema, teatru, dramă sau melodramă, filosofie sau cabotinism, politică sau morală, cîntecel sau simfonie. Omul e în mare pericol. Un frison intens al fiinţei morale şi artiste străbate întregul film în care Chaplin se demachiază febril, nervos, isteric, intrînd într-un delir vital. De aici poezia - nu atît a imaginii, ci a gestului scurt şi a frazei ceva mai lungi. Tăcutul declamă, cîntă, joacă şi murmură cele mai naturale şi mai desfrînate poeme într-un vers din cîte a strîns vreodată un scenariu de cinema: Viaţa e minunată chiar pentru o meduză. Capul este cea mai grozavă jucărie. Viaţa fără de speranţă e bună şi ea. Muştele sînt şi ele romantice - zburînd din grajd îşi dau întîlnire cu untul de pe masă. Aş vrea să fiu o sardea mică. Peştii afumaţi sînt superbi, iubito! Viermele surîde. Cîrtiţele se tîrăsc din dragoste. Viermii se zvîrcolesc tot din dragoste. Soarele e adevărat - omul e o fantezie. Numai durerile contează - restul e fantezie. Doar cînd beau, am haz. Tu eşti bolnavă fiindcă nu te gîndeşti decît la moarte. Mai inevitabilă decît moartea e viaţa, deci nu te teme de ea. Peştii afumaţi sînt superbi, iubito, şi mă pot face trandafir, mă pot face copac japonez, mă pot face rocă. Şi pot îmblînzi puricii, pot vorbi cu ei (îmblînzirea puricelui e unul din scheciurile de geniu, după cum nicăieri ca în această confesiune elanul lui de integrare în natură, văzută pînă la infinitul mic al unei sardele, nu a atins un asemenea grad de cutremur). Oh, puţini oameni sînt sensibili fiindcă celor mai mulţi le-a lipsit prilejul. În anii care mi-au rămas, nu cer decît adevărul. Şi puţină demnitate. Şi nu ne ajunge timpul pentru a fi altceva decît amatori. Dar nimeni nu vrea să se maturizeze. Nu pot să văd sînge şi totuşi trăiesc cu el în vinele mele. Scena cea mare - de o grandoare a stîngăciei patetice pe măsura lui Tolstoi cel bătrîn căruia nu-i mai păsa de artă, ci doar de suflet - e aceea din culise cînd, după ce-i trăsneşte o pereche de palme balerinei nebune, convinsă că nu mai poate dansa, urlîndu-i că "doar de tine depinde izbînda ta", Calvero cade în genunchi şi, în timp ce ea triumfă pe scenă, el se roagă fierbinte. - Ce faci aici? - zbiară un regizor. - Caut un nasture... - scînceşte clovnesc mutul cel sfînt. Trebuie să nu fii om ca să te mai întrebi dacă asta-i dramă sau melodramă. Nu o dată mi-am judecat semenul după cum îl priveşte şi-l vorbeşte pe Chaplin. De cîte ori constat că măcar unul din jurul meu îl mai iubeşte - nu zic să-i preamărească geniul, dar nici să nu aud de vreo incompatibilitate între el şi Malec, semn de falsă competenţă... - de fiecare dată simt că se mai poate negocia ceva cu puterea totalitară a dezabuzării, cu tirania insensibilităţii moderne. Chaplin, cu vremea, nu mai e cinema, a devenit un barometru al bunătăţii şi răutăţii din univers, o măsurătoare a rezistenţei umane, a fibrei noastre morale. Dacă - precum vrea Roland Barthes - scrisul şi capodoperele lui sînt "expresia unei crize a bunătăţii", atunci Chaplin este unul din cei mai cuprinzători crizişti ai acestei vremi în care, din ce în ce mai clar, nu răul, ci binele e inimaginabil. ____________ * Mîine, sîmbătă, la ora 13,55, pe TVR Cultural.
