Ca între doi oameni cu nervii tari
De curînd, într-un moment de relaxare cum este împlinirea a 70 de ani, dl Gheorghe Grigurcu m-a făcut de "om fericit". Am clipit intens - nu în fiecare zi a pamfletăriei în care ne scăldăm, ai parte de o asemenea înaltă apreciere. Dar mai întîi contextul. Desigur că dl Grigurcu pornea de la Crohmălniceanu - de la cine altcineva? - "de la rolul nefast pe care l-a jucat Ov. S. Crohmălniceanu nu doar în cazul irelevantelor mele începuturi ci şi, în genere, în cel al literaturii române, menţinîndu-se ca un implacabil ideolog pînă în imediata apropiere a detentei din jurul anilor 1965, cînd se străduia, la spartul tîrgului, să stingă primele luminiţe de liberalizare ce mijeau în publicistica autohtonă. Fireşte că pentru a rămîne pe linia de plutire (care nu se mai identifica cu faimoasa Ťlinie» a partidului) nu-i rămînea acestui veritabil picaro ideologic decît soluţia unei Ťnăpîrliri» (a cîta?), a unei Ťnormalizări». De facto, nu era decît proba unui oportunism în desfăşurare (...). Nu văd ce ne-ar opri - în orice caz nu bunul-simţ - a ne rosti opinia faţă de aspectul dezolant-aventuros al unor trasee literare ale adaptabilităţii pe etape". Şi acum: "Dl Cosaşu poate iarăşi sări ca ars, declarînd, aşa cum a mai făcut-o, că-l Ťdezgustă» propoziţiile noastre referitoare la Ov. S. Crohmălniceanu. E un fericit! Se vede că are nervii suficient de tari ca să nu-l dezguste atîtea propoziţii ale criticului ce a fost multă vreme vioara întîi a Ťpoeziei pure partinice». Să-i reamintim cîteva?..." Nu am sărit deloc ca ars. Dimpotrivă; am contemplat textul timp de cîteva săptămîni şi mi s-a consolidat impresia că dl Grigurcu nu are de ce să mă invidieze. Dînsul poate fi la fel de fericit ca mine; dacă luăm - cu ironia necesară - drept criteriu al fericirii tăria nervilor, nu văd - la fel de ironic - de ce nu ar fi şi tăria încăpăţînărilor o bună măsură pentru o clipă de "bonne heure" în viaţă. Discutînd deci ca între doi oameni fericiţi, am nervii tari ca să mă bucur că dl Grigurcu rămîne pe mai departe, în bibliografia mea, ca unul din cele mai inflexibile exemple pentru adevărul ideii lui Michnik: "ura anticomunistă are logica şi topica urii comuniste". Cu îndărătnicia unui celebru încuiat al epocii, Mihai Novicov, cu forţa obsesională a jdanovismului în a-şi fixa un duşman, dînsul continuă să vadă în Crohmălniceanu un perpetuu oportunist, integral nefast, în pîndă permanentă la cîte un spart al tîrgului... Măsura acestei uri realist-socialiste a dat-o "necrologul" din România liberă, la puţină vreme după dispariţia criticului, unde, cu o grabă întru totul oribilă, dl Grigurcu ţinea să facă inventarul tuturor păcatelor estetico-politice ale proaspătului decedat. Nici la 70 de ani, sărbătoritul nu regretă textul său de o nemiloasă promptitudine, precum o cerea vigilenţa ideologică faţă de tot ce-i duşmănos, viu sau mort. Nu bunul-simţ, de atîtea ori contrarevoluţionarul bun-simţ, ne va împiedica să demascăm imediat un duşman, pe loc, la locul gropii lui - aşa ne-o cerea pe vremuri morala comunistă, acum intransigenţa anticomunistă. Nici mărturiile lui Mircea Cărtărescu, ale lui Cristian Teodorescu şi ale generaţiei de desantişti privitoare la rolul fast pe care l-a avut "Croh" în biografia lor literară nu-l îmblînzesc. Cînd "Croh" a împlinit 75 de ani, în 1996, foştii săi ucenici din cenaclul năpîrlitului l-au omagiat în două pagini ale României literare. Cărtărescu scria că cenaclul a fost un spaţiu al libertăţii de gîndire şi simţire. În interviul acordat în 2006, dl Grigurcu nu-i iartă pentru "celebrarea lui Ov. S. Crohmălniceanu în temeiul ultimului său avatar", acuzîndu-i de "o anume anistoricizare, de o desprindere din conştiinţa contextului diacronic...". Cronic, mă ţine un surîs: dl Grigurcu grijuliu cu contextul istoric? Dl Grigurcu marxist, sartrian...? Nu mă aşteptam. De facto (vorba ceea...), dînsul dispreţuieşte/ignoră orice argumente care-i pot destabiliza ura împotriva unui Crohmălniceanu integral detestabil. Pentru dînsul doar propriile începuturi literare au fost irelevante şi chiar au fost. Poezia din 1958 în care slăvea Armata Roşie ar trebui să fii cam grigurcist ca s-o pui în bibliografia lui semnificativă. Nu sînt. Cunosc pe pielea mea, în scrisul meu, turpitudinile epocii şi am nervii suficient de tari ca să-i propun exigenţei sale devastatoare, selectivă şi inclementă în indignările ei, să se gîndească de ce şi cum apar în faptele noastre "irelevanţe" nu mari, ci cît, să zicem, o picătură de sînge intelectual. Din frică? Din laşitate? Din "simplul" instinct de conservare - cum obişnuia cineva să adjectiveze chiar şi mîrşăviile? Din tîmpenie? Din seninul inocenţei? Din oportunism? Labiş ritma apăsat: "Noi nu, niciodată noi nu...". Am o tristă îndreptăţire ca, într-o discuţie despre irelevanţa debutului literar, aceste întrebări să nu-mi sune retoric. Îi urez dlui Gheorghe Grigurcu ca, pînă la 120 de ani, problema să-l obsedeze cît destinul lui Crohmălniceanu, dacă nu mai mult.
