Blestemul telegramelor Havas
Bunică-mea mi-a lăsat, de pildă, dragostea de Brunea-Fox. Înainte de orice Ispirescu, De Amicis şi, desigur, De Ségur (contesa!), ştiam, din lecturile ei înmărmurite, de Brunea scafandru la Snagov, vagabond sub planşeul Dîmboviţei şi dormind la Morgă. Dinspre cea mai tînără şi mai democrată mătuşă îmi vin noţiunile de "stînga", Zola, "Jâaccuse!", Cuvîntul liber şi Tudor Teodorescu Branişte. Ea "îl citea pe Branişte" săptămînal, cu evlavie şi exclamaţii voioase; prima mea visare clară a fost să devin ca Branişte, un om după care se alerga săptămînal, la chioşc, să-i cumperi ziarul în care scrie şi să-l citeşti imediat şi fericit. Aceasta ca program maximal (cel minimal, accesibil, pe măsura puterilor mele, fiind acela de ziarist sportiv). Înăltuţ, în război, visarea şi-a găsit ziarul Ecoul, cu acea pagină a doua, culturală, pe care am învăţat ceva carte cu M.R.P., cu Geo Dumitrescu, Caraion şi Ierunca, cu acel "Observator", semnatar al cronicii evenimentelor militare de pagina întîi, decriptat şi comentat pînă noaptea tîrziu de înţelepţii familiei, convinşi că fiecare rînd cuprindea un mesaj antihitlerist şi nu o dată bucuroşi că l-au găsit, ceea ce le dădea somnul plăcut al inteligenţei trudite pe tărîmurile feerice ale subversivităţii. După război, în codul acela al geneticii ziaristice - care mă făcea să citesc zilnic Jurnalul de dimineaţă cu fondul lui Branişte - au apărut modificări, ruperi, menţinîndu-se spontana linie antifascistă, de la patima ehren-burgheză (mai tîrziu aveam să dau seamă pentru originea mic-burgheză!) pînă la descoperirea "Anilor împotrivirii" lui Bogza (exact în anul morţii lui Stalin), dar şi mistica alergării la chioşc, vineri de vineri, după Călinescu în Contemporanul. Şi au mai apărut - odată cu mintea la cap - două revelaţii fundamentale: extraordinara forţă gazetărească a mai tuturor geniilor noastre literare, de la Eminescu lăsată moştenire - "telegramele Havas" triate, "pentru păcatele mele", de aceeaşi mînă care a scris "Luceafărul", stabilind "un blestem" la fel de obsedant ca acea "cinstire" lăsată cu limbă de moarte de Văcăreşti - şi ducîndu-se, din pisc în pisc, pînă la Iorga, Arghezi, Bogza, Cocea, Caraion, Vinea, Sebastian, Camil, Aderca, Fundoianu, Călinescu despre care Jebeleanu îşi va aduce aminte cît de copilăros şi încîntat emitea că "nimeni nu se pricepe ca mine, în România, să facă o gazetă...". Şi a doua: tocmai în ţara asta unde un articol, să-i zicem "Ciulniţa", despre gara cu acelaşi nume, putea suna la fel de genial ca un psalm al aceluiaşi jurnalist, unde cea mai frumoasă "Istorie a literaturii" ei poate fi citită fie ca un roman, fie ca "macheta unui formidabil ziar" (vezi intuiţia unui Paleologu în această direcţie!), tocmai aici judecăţi dintre cele mai bogate au putut institui o tranşantă deosebire, o severă ierarhie, o discriminare de morală şi artă între gazetărie şi literatură, lăsînd să se înstăpînească strania credinţă că una-i ce scrii la ziar, de mîntuială, şi alta-i ce pui în ficţiune, aceea fiind cea mai grea, suprema realizare. Numai nişte nababi ai talentului îşi puteau îngădui cu atîta dezinvoltură - vai, şi îndreptăţire! - o asemenea despărţire masochistă a conştiinţei estetice, indivizibilă de felul ei. Supuşi, probabil, îi vom rămîne, atît de tare fiind prejudecata. Sînt cîţiva gazetari în literatura noastră pe care mi i-aş fi dorit redactori-şefi. Ficţionar cum sînt, i-am scris lui Camil Petrescu, imediat după moartea lui, în 1957, avînd timp berechet fiindcă fusesem dat afară din presă pentru "atitudinea duşmănoasă în timpul contrarevoluţiei maghiare": "Bucureşti 1937. Mult stimate domnule Camil Petrescu, deşi nu posed mai mult decît cei 7 ani de acasă, nu mai sînt la vîrsta care să-mi permită ratarea încă unuia din visurile vieţii mele, şi anume pe cel mai important. Am credinţa că nu D-voastră mi-l veţi bagateliza, mai cu seamă că întreaga D-voastră operă - pe care o iubesc şi am asimilat-o atît de bine că am fost silit să dau explicaţii, unora, pentru acest patetism, ceea ce ştiţi cît doare - mi-l hrăneşte şi mi-l justifică în toată puerilitatea lui. Sînteţi dintre acei oameni care nu vor rînji vreodată în faţa copilăriilor de spirit şi de destin, aşa cum lui Don Quijote nu-i va trece prin minte să batjocorească un comediant. Aţi fost de atîtea ori luat în derîdere drept Don Quijote, iar eu am suportat nu o dată blestemul de Ťa rămîne la Camil al tău» - adică, vezi bine, într-un fel de subdezvoltare intelectuală - ca să mai zăbovesc în prea multe ocoluri: neavînd de mic decît dorinţa de a povesti lumii cum se joacă foot-ball, şi aflînd că aţi înfiinţat o revistă cu acest titlu, Foot-ball, dar mai ales cu acest subtitlu: ŤRevistă săptămînală pentru deprinderea "jocului curat" în sport, artă, literatură, viaţă socială», vă rog să aveţi bunătatea - deci inteligenţa - de a mă angaja redactor sau corector, fie şi pe gratis. Nu pot rata visul meu pueril de a-l avea pe Camil Petrescu, redactor-şef la o revistă footballistică, fascinată de jocul curat, precum alţii de jocul ielelor. Şi nu doar din sfintele superstiţii care ne animă pe toţi camilienii, dar şi din luciditate, evoc posibilitatea că dacă nu veţi fi mulţumit de mine, să mă daţi, fără menajamente, afară. De prea multe ori am fost concediat din redacţii unde redactorii-şefi fuseseră mulţumiţi de mine, pentru ca o dată să nu găsesc puterea de a îndura să fiu concediat de Camil Petrescu, din motive strict profesionale. Vă asigur că în acest caz mă voi înhăma la o altă soartă - pădurar pe valea Rucărului, tot de-a noastră! - şi nu veţi mai auzi de mine. Dar pînă atunci, rămîn al D-voastră, fidel..." Nu cred că-i de neiertat. De neiertat este că atunci cînd s-a interzis Jurnalul de dimineaţă al lui Branişte, n-am resimţit porcăria asta ca o pierdere esenţială, ca o nenorocire personală. P.S. Sper că prietenii ştiu de ce am inclus la sfîrşit de octombrie acest articol, publicat la 29.10.1999 în Dilema, printre "exerciţiile de oarecare posteritate".
