Bietul canon
Pe măsură ce avansează receptarea critică a Istoriei... lui Nicolae Manolescu, se relansează discuţiile pe marginea canonului. Două astfel de grupaje, unul dedicat Istoriei..., celălalt, canonului, publică revista Viaţa Românească în numărul dublu pe martie-aprilie. Aşa cum văd eu lucrurile, Istoria critică a literaturii române este, în ciuda unor tonuri critice inedite, suficient de previzibilă (cel puţin prin natura textelor) şi mult prea contestată / contestabilă pentru a produce schimbări canonice. Cît despre canon, la noi oricine pare îndreptăţit să-şi dea cu părerea, deşi n-are competenţa teoretică, cel mai adesea bibliografia nefiind mai lungă de un titlu " Canonul occidental, fireşte, al lui Harold Bloom. Între timp s-a tradus o carte esenţială pentru înţelegerea conceptului: Cosana Nicolae " Canon, canonic (Editura Univers Enciclopedic, 2006), dar nimeni n-a citit-o, nimeni n-o citează! Prin urmare, chestiunea canonului a rămas la fel de confuză cum era şi acum cincisprezece ani. În mod ironic, o frază din editorialul lui Nicolae Prelipceanu se potriveşte ca o mănuşă mini-dezbaterii despre canon: "Schemele se repetă, sînt identice pînă la plictiseală, mai ales pentru un observator neutru, uluit de lipsa de originalitate a formulelor şi pretenţiilor". În cele cîteva texte extrem de inegale ca valoare (semnate de Iulian Boldea, Ioan Lascu, Elisabeta Lăsconi, Constantin Pricop, Doina Ruşti şi Ion Bogdan Lefter) se observă imediat numele rău pe care, în mod inexplicabil, îl are canonul la noi. Ca şi cum firava noastră tradiţie teoretică şi arhi-insuficienţa bibliografică n-ar fi de ajuns (unul dintre eseişti aproape recunoaşte că nu l-a citit nici măcar pe Bloom), la noi canonul irită, canonul trebuie demascat şi combătut, canonul trebuie persiflat din moment ce este un "produs al ipocriziei intelectuale", "o complicitate", "un fanatism" elitist ce ameninţă să lase scriitorii pe dinafară. Ne sînt livrate în continuare rezumate şcolăreşti care amestecă truisme, clişee, confuzii şi ignoranţe, iar ca ton, predomină tot panica, jelania şi resentimentul. Printre articolaşe superficiale, frustrate sau chiar isterice, merită reţinute cele cîteva consideraţii ale lui I.B. Lefter pe marginea autorilor clasici care "nu e musai să fie mereu citiţi" şi, mai ales, "Reflecţiile despre canon" ale Elisabetei Lăsconi, singurul text aplicat în care este analizată (din păcate fugitiv) reprezentarea scriitorilor canonici în manualele şcolare ale ultimilor ani: "Baza canonului, centrul său de greutate, îl reprezintă canonul şcolar. Şi el se construieşte continuu, dar cu alte reguli de joc. Cele trei paliere ale sistemului şcolar preuniversitar, de la ciclul primar la cel gimnazial sau liceal, familiarizează treptat pe copil şi adolescent cu operele autorilor canonici. Sînt mai curînd tatonări, prin puţinele fragmente accesibile la o asemenea vîrstă. Operele autorilor canonici au aici o concurenţă serioasă din partea unor autori minori". Şi Elisabeta Lăsconi dă cîteva exemple din care reies mutaţii, incoerenţe şi paradoxuri. Dincolo de chestiunea canonului " care ar merita restricţionată publicistic ", pot fi citite în Viaţa Românească (cu greu, întrucît volumul este legat catastrofic, cu salturi şi goluri de zeci de pagini) cîteva texte interesante: un eseu al lui Dumitru Radu Popa despre "Allen Ginsberg şi Generaţia Beat", un fragment din romanul Un om din Est al lui Ioan Groşan sau grupajul de poeme noi al lui Ioan Es. Pop, din care citez începutul unui poem "de sezon", intitulat "campanie": "primăvara devreme, oamenii dorm mai mult. / după atîta iarnă, calciul din oase s-a dus / şi nici războaiele nu pot începe acum, / pentru că războinicii dorm pe ei de oboseală. // abia din aprilie dac-o mai fi să pornească / o nouă campanie, cu mai mulţi morţi. / altfel de ce s-o porneşti?…". (M. C.)
