Bărbi, farmece şi ofensiva literară a americanilor
● Întrebat - în ultimul număr din Lire - cum reuşeşte să scrie, cu egal farmec şi succes, roman şi eseu, Umberto Eco povesteşte dilema unui personaj cu o barbă fabuloasă care n-a mai putut dormi deloc după ce o femeie l-a întrebat unde îşi ţine barba în timpul somnului - deasupra sau dedesubtul cearceafului: "Din acea zi, bietul om n-a mai putut trăi în pace pînă cînd nu s-a hotărît să-şi taie barba. Dacă răspund la întrebarea dumneavoastră, risc să nu mai scriu deloc". Totuşi, deruta iniţială, jumătate cochetărie, nu-l împiedică, în continuare, pe unul dintre cei mai populari savanţi ai vremurilor noastre "lichide" să pună lucrurile la punct, măcar stilistic: "În scrierea unui eseu, trebuie să urmezi un fir logic care nu este al tău, dar care este impus de situaţia chestiunii abordate. În povestire, mai ales în roman, ai dreptul - şi chiar datoria - de a inventa. Iată o problemă care mă derutează întotdeauna". Subiectul acestui interviu, luat de directorul de la Lire, François Busnel, lui Eco, nu e însă vechea chestiune a creativităţii (literare) a criticilor, clasată la noi, cu excepţiile... istorice cu tot, ci recenta traducere în franceză a Istoriei urîţeniei (Histoire de la laideur), scrisă după o Istorie a frumuseţii, tradusă şi în româneşte. Pentru Eco, urîţenia nu e deloc inversul frumuseţii, ci mai degrabă o chestiune de epocă, norme (medii) antropologice, canoane ale gustului. Cu toate acestea - crede Eco - "pentru urît, nu există limite. Există posibilităţi infinite pentru a practica urîtul, în timp ce nu există decît o serie finită de posibilităţi de a practica frumosul". De unde şi tenta de universalitate pe care - speră eseistul - o va avea acest pandant obligatoriu al Istoriei frumuseţii. Germenii relativităţii încolţiseră, de fapt, încă din această primă istorie, în care Eco nu a vrut să facă nici o teorie a frumosului (teoria fiind, după vechiul semiotician, "inamovibilă", în timp ce istoria este în perpetuă mişcare şi reaşezare), ci o aducere a lui la zi. Unul dintre regretele mărturisite după publicarea Istoriei frumuseţii rămîne intact şi la apariţia Istoriei urîţeniei: neputinţa de a defini într-un fel plauzibil "farmecul - calitate particulară care n-are de-a face nici cu frumuseţea, nici cu urîţenia". Aşa încît, una dintre urările (melancolice) pe care scriitorul italian şi le face e aceea de a scrie, dacă s-ar putea, o istorie a farmecului, la fel de imposibilă ca o teorie atotcuprinzătoare a comicului: "Farmecul este, contrar frumuseţii şi urîţeniei, tot ce e mai misterios. El ţine de infime mişcări, de infime detalii... ce e charmant pentru mine poate să nu fie pentru dumneavoastră...". Să sperăm că, pînă la istoria farmecului, vom putea citi şi în româneşte măcar, mai triviala, Istorie a urîţeniei. ● Dedicat lui Daniel Mendelsohn, autorul romanului Dispăruţii (care l-a întrecut chiar şi pe etern-favoritul Patrick Modiano în clasamentul anual al celor de la Lire), editorialul lui François Busnel constată un fenomen care a început cu Jonathan Frazen, Colson Whitehead sau Rick Moody şi a continuat cu Jonathan Safran Foer, Marisha Pessl sau Nicole Krauss: fenomenul JENY (jeune ecrivain new-yorkais) care a cam cucerit Franţa. Cînd anul editorial în Franţa a început cu 102 debutanţi francezi, cînd măcar încă pe atîţia scriitori consacraţi francezi au scos o carte, nu poţi decît să constaţi cu luciditate ce se petrece şi să închei cu năduf: "Ouf!" (S. S.)
