Balada motanului de Nichita Stănescu
Se termină: autorul, deşi îşi doreşte mult să ajungă motan, poezia nu-l ajută să fie. Cum se poate citi şi-n versurile: "Iar cînd o fi uitat să mor / la cîrciuma din mahala / sorbită-n calea pumnilor / poşircă acră viu să stea". "Hei... viaţă, viaţă... ieşi din cort / hai, pune-mi-te iar pe danţ... / te uită... zace colo-n şanţ / motanul mort, motanul mort..." Povestea: adică, avem un poet care urmăreşte viaţa unui motan şi o transcrie reportericeşte, dar fiindcă scrie artă, poetul ia însuşirile motanului, iar motanului îi revin plăcerile poetului. O mare dispută este în jurul ipotezei că motanul umblă mult mai mult decît poetul. Şi atunci, pe bună dreptate, poetul ce revendică, ghearele, kilometrajul sau doar umbra unui vis. S-au văzut persoane care au făcut dependenţă de versurile: "Motan m-aş fi dorit să fiu / cu coada-n sus, cu blana-n dungi, / cu gheare şi musteţe lungi, / c-un ochi verzui şi-un ochi căprui. // La ora cînd tîrîş-grăpiş / zăpada nopţii se adună / eu, cocoţat pe-acoperiş, / să urlu a pustiu la lună". Acel "m-aş" nu este echivalentul lui "mi-aş"? Nu, pe semeseuri şi pe bloguri au umblat virale săptămîna trecută cu nişte pisici pedalînd la un pian. De aici şi ideea "Mi-aş pune lăbuţele pe un pian şi m-aş face cinzano sau bitter lemon". Cash şi investiţii: aveţi direct în versurile: "Şi-atuncea, şapte gospodine / să dea cu bolovani în mine / şi să mă-njure surd, de Domnul, / că le-am stricat, urlînd, tot somnul. // De sus, din vîrful săptămînii, / să le rînjesc urlat, scîrbos: / iubesc doar locul, nu stăpînii, / precum fac cîinii pentr-un os. // Şi iarăşi şapte gospodine / să dea cu bolovani în mine, / iar eu să urlu, urlu-ntruna / atît cît n-o apune luna". Un loc de urlat la lună cred că este indicat pentru criză. Se poate lua un maidan de dimensiuni mari " oho, cîte sînt abandonate azi de investitorii laşi! " se ia maidanul, că tot nu mai vine nimeni să vadă unde e terenul şi se împarte pe parcelă cît omul şi se asigură scăunele de pescar şi vine omul şi urlă ca motanul, ca pisica la lună. Se poate plăti în rate, pe abonament. A, bun, se mai poate readuce gospodina la ce era ea pe vremuri, o coană respectată ce face ciorbe. Şi, lîngă maidan, se poate aduce gospodina şi prepara ca pe-o ciorbă, ca pe-un grătar. Personajele: nimic nu poate fi mai impresionantă decît bulboana unei repetiţii, unde se revelă ceea ce-i important, omul: "Motan m-aş fi dorit să fiu / cu coada-n sus, cu blana-n dungi, / cu gheare şi musteţe lungi / c-un ochi verzui şi-un ochi căprui. // Cînd zorii ziua o deznoadă / să mă tot duc, să mă tot duc / şi tinicheaua prinsă-n coadă / s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc. // Jegos şi obosit, apoi, cu maţele în liturghie, / să mă adun, să mă-ncovoi / prin albiturile-n frînghie. // Ca-n faţa unui şobolan / spinarea să mi-o fac colan / să scuip, să scuip şi-n urmă iar / hai-hui să plec pe străzi, hoinar. // Pisicile de prin vecini / să le gonesc pe la pricini, / să-mi fete fiecare-un pui / c-un ochi verzui şi-un ochi căprui". Aşa cum se citeşte şi mai sus, omul de ce vrea el să fie motan? Să fie liber, doamnelor şi domnilor. Liber, adică ţi se dă o viaţă, o formă de viaţă, dacă vreţi s-o numiţi aşa pe aceasta cu coada sus şi tu ce faci? Te duci la muncă? Nu, colinzi. De ce? Ca să nu faci nimic altceva decît să te împărtăşeşti din gratuităţile lumii. Cum, dom’le? Atît de puţin să ne dorim? Cine mai vrea să fie motan, să se motănească, atenţie, nu să se pisicească? Şi aici e o lungă poveste. Citiţi-o în Noduri şi semne, pagina 235, alineatul patru.
