Aspecte dintr-o gîndire gelatinoasă
La noi, din ce în ce mai urît sînt priviţi cei cîţiva oameni - mă număr printre ei - care se încăpăţînează să analizeze lucrurile pe o parte, dar şi pe cealaltă; circulă despre ei fel de fel de expresii: cea mai intelectuală este aceea că obstinaţii în ambiguitate au "gîndirea moale"; cea mai metaforică este aceea că respectivii sînt nişte "gelatine", adică nu-s tranşanţi, tăioşi; uneori, gelatina este înlocuită cu altceva: "Ah, cutare? E o piftie!". Cea mai populară rămîne aceea care exprimă strămoşescul dispreţ pentru cel cu fundul în două luntri. A încerca, în calitate de gelatină, o explicaţie cu aceşti radicali dintr-o bucată nu e atît de greu, pe cît de inutil. Cu cel care îmi este cel mai drag, mă găsesc într-o controversă fără sfîrşit apropiat. Inteligent cum e, el nu mă acuză de moliciune sau duplicitate, ci - mai fin şi mai ascuţit - de comoditate. Adică, în loc să tai în carne vie ca el, eu vin cu pansamente; în loc să arunc gunoiul afară din casă şi din mine, îl strîng şi-l pun sub covor. În loc să mă dezguste fiecare ticălos de care lumea e plină, îi găsesc justificări, scuze. În loc să împart lumea în mizeri şi bogaţi, vin - comod cum sînt la minte şi la suflet - cu nuanţe care merg pînă la cinism. Comoditatea mea e şi un cinism, de aici decurgînd că intransigenţa lui e un umanism sau, ca să nu ideologizăm abuziv, cel puţin o omenie, o milă, o durere; lui îi este milă de sărăcime, mie nu. Căci dacă mi-ar fi, nu aş insista pe imaginea acelui nenorocit de milionar bucureştean care-şi scotea pantoful din picior şi-l arăta telereporterului ca să vadă toată lumea cum i s-a dezlipit talpa, asta ca o concluzie la situaţia îngrozitoare în care l-au lăsat tîlharii din fruntea unei bănci în faliment. Recunosc că imaginea aceea mă obsedează (mai ales olfactiv). Cum dracuâ amărîtul acela avusese milioane băgate într-o bancă? Şi de ce, milionar fiind, chiar furat şi cu banii luaţi, nu avea bunul-simţ să nu se descalţe în public? Nu ar fi cazul să avem o optică ceva mai brechtiană despre săracii economiei noastre duduitoare? Sau mai maziliană, acceptînd că orice disperat are dreptul său la ipocrizie? La această întrebare, semenul meu se indignează. El mă face - dintr-o singură lovitură - de "monstru"; nu mai sînt doar un "leneş al conştiinţei tragice" - sînt un monstru, şi din cauza asta voi avea de suferit pe toate planurile vieţii mele, în amor, în creaţie, în tot. De aceea nu voi da niciodată Idiotul. Aşa e. Îl cred. I-o spun cu tot regretul. Nu mă crede şi, ca atare, nu ne mai întindem pe larg pînă la Hagi Murad, nuvela de sfîrşit a lui Tolstoi pe care amîndoi o iubim la fel de mult. La fel de mult, dar nu din aceleaşi cauze - cauza lui fiind, se înţelege, mai dreaptă, mai înaltă, mai profundă decît a mea. De ce? Fiindcă lui, toată literatura lumii îi asigură radicalitatea de fiecare zi, iar mie doar o împăcare cu mizeria lumii, cu inegalităţile ei scandaloase etc. ("Etc."-ul e al meu, nu al lui - în nesfîrşita acuzare a lumii el nu cunoaşte vreun etc.) Iar îl cred. Iar i-o spun. Iar nu mă crede. Înţeleg că intransigenţa lui nu admite o împăcare cu mine; revin cu o nuanţă - "Sînt sătul de nuanţe!" şi un fulger îi apare în ochi cu o vînă pe frunte. - Nu mă împac, ci negociez cu porcăriile în general şi în detaliu... stocul de indignare nu e nici el inepuizabil... trebuie făcută puţină economie, Horatio, şi aici... Ideea de Horatio nu-i spune cine ştie ce. "E literatură..." şi, tobă de carte, nu cunoaşte idee mai cuprinzătoare decît aceea a lui Dostoievski - toate cărţile lumii nu valorează nimic în faţa unui copil care plînge. Foarte corect, dar ce facem în cazul cînd acel copilaş plînge cît plînge, creşte şi citeşte Demonii? - Nu mă interesează ironiile tale atîta timp cît mor oameni nevinovaţi şi ţie nu-ţi pasă! - Aş vrea să avem amîndoi atîtea milioane cîte porcării fac zilnic oamenii nevinovaţi. S-ar putea ca şi asta să fie din Dostoievski. Nu ştiu... Nu mă dă afară din casă. E mai rău: vîna de pe frunte i se îngroaşă şi mă sperii. - Linişteşte-te... Sînt întotdeauna de acord cu prima parte a ideilor tale, după aceea derapez... Mă faci de monstru şi în loc să-ţi dau cu ceva în cap, mă uit să nu-ţi sară o vînă... Nu am indignarea permanentă ca tine. După atîtea revoluţii permanente... E epuizat... Mă lasă în pace şi seara îl caut să ştiu cum se mai simte; vede "un film poliţist tîmpit". E indignarea mea de cinefil - şi o tac.
