Cu Premiul Trieste cîştigat în 2009 şi Un Certain Regard la Cannes, în 2008, În al nouălea cer este considerat o dramă romantică. O să vedem de ce. În plus, e un film nerecomandat celor sub 18 ani.Eroina principală este Inge, o croitoreasă trecută bine de 60 de ani, căreia un client îi aduce de făcut nişte pantaloni, iar ea, îndrăgostindu-se de el, îi duce pantalonii acasă, lucru pe care nu obişnuia să-l facă. El o invită înăuntru şi are loc o scenă de sex, consimţit de ambele părţi. Pur şi simplu. Precipitat, spontan şi fără inhibiţii. Şi el o plăcea pe Inge. El are 76 de ani. Soţul ei, Werner, ceva mai vîrstnic, nu bănuieşte nimic, iar Inge i se destăinuieşte fiicei ei, care se bucură de trăirile neaşteptate ale mamei sale, sfătuind-o să nu-i spună nimic lui Werner. Dar Inge, frămîntată de febra îndrăgostirii, de întîlnirile cu iubitul ei, Carl, se destăinuie soţului, sfîşiată, vinovată, umilă chiar, dar raţională, în acelaşi timp. Asta s-a întîmplat " spune ea " dar n-am vrut să se întîmple aşa ceva. Soţul însă, uimit, face scandal, o îmbrînceşte, îi reproşează trădarea şi, în final, ea decide să se mute la Carl. Deci, ceva banal, am zice.Dar nu este deloc banal; cine a mai văzut ca doi oameni de vîrsta celor doi să se îndrăgostească, să se bucure de prezenţa celuilalt, să le placă să doarmă împreună, să se mîngîie şi să se uite unul în ochii celuilalt, pe îndelete, zîmbindu-şi duios, ca şi cum ar fi în altă lume?Inge decide să se separe, Werner fumează neîncetat, singur cuc în apartamentul în care Inge nu mai era, iar cînd se mai văd, întîmplător, repertoriul lui de reproşuri este clar exprimat: cum a putut ea să facă aşa ceva după 30 de ani de căsătorie, cum nu s-a gîndit la familie, nepoţi, la trecutul lor comun? Werner moare singur, iar Inge află de moartea lui printr-un telefon dat noaptea de fiica ei. Ea suferă mult, asistată tandru, iubitor, de Carl. Acesta este finalul filmului.Filmul invită la a gîndi la reacţiile oamenilor în asemenea situaţii, ca aceea în care un partener aflat într-o relaţie stabilă, longevivă, părăseşte relaţia, nu prin deces, ci în numele vieţii. Prin îndrăgostire, Inge devine vie, se bucură de viaţă, de apropierea şi prezenţa lui Carl " în contrast cu rutina vieţii cu Werner ", are nerăbdarea tinereţii " chiar Werner constată schimbarea ei, dar bucuria ei coexistă cu nefericirea lui Werner. Reproşul lui Werner ne arată că lui nu-i păsa ce este în interiorul lui Inge, ci doar faptul că ea îl părăsea. Nu-şi punea problema dacă şi de ce are ea dreptul să fie animată emoţional de Carl, de ce are ea dreptul să fie atrasă de altcineva decît de el, după 30 de ani de convieţuire? Nu este ea oare datoare să nu aibă asemenea trăiri? De ce să se instaleze între ei doi, soţ şi soţie, o diferenţă, o asimetrie? Bucuria ei trebuie să se conjuge cu vinovăţia. Dar faţă de cine? Evident, faţă de normele sociale ale relaţiei lor. Iar Inge se întreabă de ce trebuie să se simtă vinovată, deşi recunoaşte că aşa ceva nu se întîmplă de obicei.Filmul invită la a reflecta asupra modelelor culturale de soartă admisă în cuplu, de interdicţii, şi ne aminteşte de vorbele lui John Updike: "Bărbatul şi femeia adulterului sosesc la locul faptei despuiaţi de falsele uniforme furnizate de societate". Inge trăieşte această întîmplare demnă de sine, vinovată în raport cu socialul, pentru că lumea sancţionează gestul ei, pentru că există o conspiraţie silenţioasă a interdicţiei. Învăţăm sentimentul culpabilităţii, nu ne naştem cu el. Psihologii caută să regîndească conceptul de fidelitate şi infidelitate.Infidelitatea fizică poate fi însoţită totdeauna de infidelitate emoţională? S-ar fi putut ca Werner să fie mai permisiv, dacă relaţiei lui Inge cu Carl îi lipsea infidelitatea fizică? De ce, în fond, s-a întîmplat aşa? Era oare Inge disponibilă faţă de o altă relaţie? Şi oare de ce dimensiunea fizică este cea care îl face pe Carl să fie atît de agresiv cu Inge după ce aceasta îi mărturiseşte prin ce trece, ce trăieşte, ce simte? Desigur că exista un grad de disponibilitate a lui Inge, cînd ea îi spune foarte sincer: noi doi nu am vorbit niciodată despre noi, despre visele mele, despre spaimele, bucuriile mele. Inge îl lasă să înţeleagă că au trăit conform unui model în care viaţa curge, devine rutină, este secată de o emoţionalitate care iniţial exista, dar pe care timpul a erodat-o. Dar filmul ne lasă să înţelegem că, instalaţi în această relaţie, nici unul dintre ei nu s-a gîndit cum să cultive această relaţie, cum să păstreze acele emoţii care au existat. Iar riscul de a se întîmpla ceea ce i s-a întîmplat lui Inge poate apărea, cu cît mai tîrziu, cu atît mai rar, dar poate apărea. Oamenii amendează mai dur ieşirea tardivă dintr-o relaţie decît cea mai timpurie. Cine poate concepe că o bunică sau un bunic se poate îndrăgosti? Modelul cultural, prescripţiile ne fac să ne conformăm, să nu le încălcăm.Filmul trebuie să ne facă să reflectăm asupra acestor modele, pentru că a căuta un vinovat este foarte dificil. Poate că nici Inge şi nici Werner nu sînt vinovaţi de ceea ce li se întîmplă, poate că nu cuplul este atît de vinovat, cît modelul pe care societatea, cultura ni-l oferă. Concluzia pare să fie faptul că durata unei relaţii este un mit, care din timpuri s-a erodat, dar la care noi ţinem şi pe care îl învăţăm de mici, atunci cînd toate poveştile se termină cu "şi au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţe".Filmul german În al nouălea cer, în regia lui Andreas Dresen, poate fi vizionat în cadrul Festivalului Filmului European, organizat de Institutul Cultural Român, în perioada 7-31 mai la Bucureşti, Braşov, Timişoara şi Iaşi. Programul complet şi detalii despre filme pe www.festivalulfilmuluieuropean.ro. Dilema veche va comenta, în rubrica "eurocinema", filmele prezentate în cadrul festivalului.