Tot iulie ăstaNoul petic de autostradă spre mare este fascinant prin cognitivul său adînc adunat pe cleştarul dur al unei hermeneutici majore a fascinaţiei pentru adevărul propriei tale manipulări. E terapie? Nu, curată nebunie. Pe înţelesul şoferilor, este vorba despre cognitiv, adică o cunoaştere de sine, fiindcă eşti în pustiul ăla de şosea şi deodată apare unul care îţi face semn să te dai dracu' la o parte, că trece el. Aşa sînt eu. Ies pe uliţa copilăriei mele, aia ce duce prin fostul Şulea, acum Ressu, atinge Policolorul, unde am văzut pentru prima oară în viaţă cuvîntul incendiu de mai multe ori, şi iese din Bucureşti prin Căţelu. Sînt singur în oglinda retrovizoare, sînt singur pe autostradă. Arunc caii-putere pînă la 110. Anul ăsta am auzit de un fenomen inexplicabil. Eu am băgat pînă la 150, vreo două minute. Apoi, de frică, am lăsat-o repede la 80. Am vrut să văd cum e? Nu m-a luat valul. Nu-mi vine să cred nici acum... autostrada asta mi-a sondat auto-conştiinţa, deci, pot depăşi orice viteză, aşa, la o plictiseală de drum gol. Dar fenomenul nu mi s-a întîmplat doar mie. O persoană marcantă mi-a spus că şi ea s-a aruncat inexplicabil pînă la 180. Să vadă cum e. Altcineva îmi spune că fără 180 constant nu e om şi că face pe autostradă trei sferturi de oră. Bă, oameni şi şoferi, e clar că autostrada asta verifică păcatul din fiecare. Pardon, singurătatea din ea ne verifică. Mai mult, dă tuturor senzaţia că sînt singuri... ori nu sînteţi singuri, dragi participanţi la trafic? Fiindcă se trezeşte imediat altul să se creadă singur şi să-ţi facă în gura mă-sii cîte un semnal lung cu lampa lui lungă. Deci, tu eşti la 110, să zic. Ei, nu, el este la 150, 180, dă-te, bă, pe banda prostului. Umilit, mă retrag, apoi, iar singur şi stăpîn, uriaş ca suflet, uriaş ca soare în creştet, uriaş ca ins între astre şi iarăşi, bă - de unde îi scot roţile! - altul la 178 pe oră. Bă, să fie măcar unul cu chef şi să mă respecte pentru viteza mea, unică în carieră, ilegală fără doar şi poate, cea mai tare pînă în clipa precedentă în acel loc. Nimic, mi se bagă faza lungă şi terminală, ia-ţi dracu' prostiile din cap şi mergi pe banda prostului. Mamă, tată şi tot restul familiei, sînt unii uriaşi care umblă vară-iarnă cu faza lungă aprinsă, cu un tupeu ce te seacă, cu un soi de superioritate faţă de tine care circuli normal cu faza timidă, adică inexistentă, adaptată la condiţiile de trafic... bă, omule, te-a născut mă-ta pe faza lungă, ce-i cu tine? Pînă cînd noi ăştia să te suportăm, ce, faza noastră lungă e mai proastă, e mai anostă? Poate o fi legală, dar azi eşti bou cînd te joci cu legalul. Nimeni nu se mai joacă decît de-a legalitatea... culmea e că e jocul preferat, şi al ăstora cu faza lungă născută la sînul mamii lor, şi al nostru, al ăstora născuţi din faza lentă a tatălui. Jocul de-a legalul îl poţi admira la margine de drum. E nevoie de o maşină cu radar şi doi sticleţi şi un conducător auto tupeist sau curajos o clipă. Îmi plac lamentaţiile de la margine de drum. Le practic şi nu e şofer să nu înceapă: hai, dom'le, chiar? Eu nu! Alţii da!