Altfel despre politică
O revistă de politică externă, de politică globală, economie şi idei, care nu-şi propune să explice ce complicate sînt toate acestea, ci dimpotrivă: ele sînt la îndemîna tuturor, e necesar doar efortul de a citi despre ele, cînd sînt formulate limpede. Foreign Policy a fost fondată în 1970 de Samuel Huntington şi Warren Demina Manshel, iar acum apare o dată la două luni, publicată de Carnegie Endowement for International Peace; are 11 ediţii străine şi a primit prestigioase premii, acordate pentru profunzimea analizelor şi prudenţa pronosticurilor. Şi, cu toate acestea, nu e o revistă pe care cititorul obişnuit o lasă din mînă, speriat de litera mică, multitudinea notelor de subsol şi caracterul savant al titlurilor. Numărul pe noiembrie/decembrie 2007 are pe copertă una dintre pozele acelea în care preşedintele Bush pare deosebit de pornit împotriva duşmanilor, iar titlul este: "Irakul nu e vina lui". Articolul demonstrează că Bush n-a făcut altceva decît să exprime pulsiunile interne ale americanilor; ei aşteaptă din ce în ce mai mult de la guvern şi sînt dispuşi să ofere din ce în ce mai puţin. Nu un grup de neoconservatori bigoţi se află la originile a ceea ce s-ar putea numi o înfrîngere, ci lipsa de dorinţă a americanilor de a lua măsurile necesare victoriei în acest război: impozitele au scăzut, s-a evitat recrutarea obligatorie, iar în ceea ce priveşte restrîngerea libertăţilor, aşa cum a fost legiferată în deciziile ulterioare atacului de la 11 septembrie, nu e comparabilă cu măsurile luate în crizele anterioare: "În secret, au fost lansate noi programe de supraveghere, dar au fost elaborate în aşa fel încît urmele lor să nu poată fi uşor detectate. Guvernul s-a adaptat la realităţile politice încercînd să asigure securitatea internă în aşa fel încît să nu erodeze vizibil viaţa cotidiană". Formulată astfel, concluzia are de ce să-i supere nu doar pe obişnuiţii marşurilor pentru pace, ci şi pe politicienii de pe colina Capitoliului. Revista mai conţine cîteva dosare care-şi propun să disloce locurile comune, cum ar fi cel dedicat petrolului: nu-i adevărat că-i îmbogăţeşte pe plutocraţi, otrăvind mediul înconjurător şi provocînd războaie. Dependenţa de petrol se poate încheia în curînd, demonstrează Vijah V. Vaitheeswarm. Alt loc comun: binefacerile methamfetaminei, considerat un drog de înlocuire, întrebuinţat în vindecarea dependenţei de drogurile tari. S-ar putea ca în curînd să devină cel mai răspîndit drog din lume. Cel mai "gustos" articol este însă cel dedicat milionarilor din lumea săracă, mult "mai milionari" decît cei din lumea bogată. Carlos Slim Helú, considerat de revista Forbes cel mai bogat om din lume, este un mexican cu o avere de 59 de miliarde de dolari, sporind în fiecare an cu un miliard de dolari. Ca şi alte nume de pe celebra listă (Suleiman Kerimov, Rusia, Mukesh şi Anil Ambani, India, Naguib Sawiris, Egipt), a beneficiat de pe urma privatizărilor. Slim are de toate: şi fabrici de ţigări, şi companii aviatice, şi fabrici de cablu electric şi de ţigle. Este în fruntea celei mai mari companii telefonice din Mexic, Telmex, iar venitul lui reprezintă 6,6% din produsul intern brut al ţării sale, în timp ce cel al lui Bill Gates este de 0,4%. Cifrele din tabelele comparative devin probleme în ţările unde asemenea averi influenţează competiţia, o sufocă şi o falsifică. Desigur, nu-i ameninţă nici o revoluţie, dar "nu se ştie cît timp societăţile vor tolera extinderea prăpastiei dintre cei bogaţi şi cei săraci. Nemulţumirea publică faţă de concentrarea bogăţiei poate duce la sporirea protecţionismului comercial, la bariere în faţa investiţiilor străine, controlul statului asupra industriilor-cheie sau cine ştie ce alte lucruri dramatice". Începînd cu 11 decembrie, Foreign Policy (FP) va avea şi o ediţie românească, editată de Adevărul Holding. (M. B.)
