Aleea Popa Nan la New Orleans

"Katrina, indice de amnezie" (Traian Radu Ungureanu, în 22) Nu aveam mai mult de 6 ani, cînd am auzit că Hitler a refuzat să-l felicite pe Jessie Owens, la Olimpiada din Berlin. Sînt dintre cei care de la 6 ani ştiau că Hitler era numele odios al unui om rău, iar Jessie Owens - un negru bun care fugea mai repede şi sărea mai departe decît oricine. Hitler nu putea admite asta - ca un negru să fie mai bun - şi cică nu i-ar fi dat mîna, să-l felicite, dovedindu-şi astfel şi prostia, şi răutatea. Tatăl meu a crezut multă vreme, parlamentînd în salon cu vehemenţă, în această imagine plină de semnificaţie demascatoare. Era dintre cei care, pentru o idee dreaptă, nu au nevoie de un adevăr strict. Adevărul strict a fost - cum a spus-o şi Jessie Owens - că Hitler nici nu avea cum să dea mîna "cu mine, fiindcă el stătea în loja de onoare, iar eu, pe teren, şi a fost foarte bine aşa; nu m-am apropiat de el şi nici nu am vrut-o; am fost fericit că într-o ţară unde domnea rasismul, dovedeam că nu există rasă superioară şi că Dumnezeu a creat oamenii egali între ei". Un martor ocular, librar la Nisa în urmă cu un sfert de veac, scria că a putut observa ce reacţie a avut Hitler cînd Owens a cîştigat lungimea, depăşindu-l pe germanul Lutz Long care conducea cu un 7,87 în uralele mulţimii convinse că nimeni nu-l mai poate întrece. Jessie a sărit la a cincea încercare 8,06. Hitler, în clipa aceea, a avut mai întîi un gest de ciudă, după care a aplaudat. Atît. Adevărul strict este că Long a alergat să-l felicite pe Owens şi cei doi atleţi s-au îmbrăţişat acolo, pe stadion, în ovaţiile spectatorilor; nu e o enigmă a istoriei de ce această îmbrăţişare nu s-a transformat într-o legendă din care tiranul din lojă ar fi ieşit mult mai umilit iar legile lui rasiale şi mai dispreţuite decît în povestea neadevărată care-l surescitase pe taică-meu... La moartea lui în 1980 - a sfîrşit în mizerie, acceptînd să se întreacă lîngă cai pe hipodromuri unde negrii nu aveau acces - preşedintele Carter a trimis un mesaj în care zicea că "Owens a simbolizat lupta împotriva tiraniei, sărăciei şi rasismului". Strictele adevăruri mor monotone. ...L-am văzut pe Owens, la TV5, într-un documentar despre "Zeii stadioanelor", alergînd şi sărind glorios la Olimpiada din Berlin; eu stăteam în fotoliu şi Katrina, uraganul, se apropia de Alabama în care Jessie se născuse. Aveam tot 6 ani, cînd în acea zi a victoriei lui Max Schmelling asupra lui Joe Louis, am văzut în aleea Popa Nan, un domn mare luîndu-şi băieţelul dintre noi, Toni îi zicea, dîndu-i şi vreo două la fund şi ţipîndu-i: "...ţi-am spus să nu te mai joci cu ei... ţi-am spus sau nu?". Atunci, cu ceilalţi după mine, am fugit spre tatăl lui Toni şi i-am strigat: "De ce nu-l lăsaţi? Ne jucăm frumos!" "Bă - mi s-a răstit domnul acela - dacă vă mai prind pe aici, vă fac ce i-a făcut Max Schmelling lui Joe Louis!". "Ce legătură are?" - a întrebat o fetiţă pe care o iubeam, deşi era mai mare decît mine cu doi ani. "Are!" - a răcnit domnul, închizînd poarta curţii lor, cu cheia. Are... că sînteţi jigodii!" Ne-am uitat tăcuţi unii la alţii să vedem dacă sîntem jigodii, prin ce. Nu desluşeam nimic, eram aceiaşi; ne-am dus acasă, în monom, într-un fel de mister comun care ne învăluia, sumbru, pentru prima oară. A doua zi, înaintea oricăror jocuri, pe baza informaţiilor de care făcusem rost fiecare acasă, am ajuns la una din acele operaţii logice al cărei mecanism copiii îl deprind repede şi dureros. Schmelling e alb, Joe Louis e negru. Noi sîntem jigodii, Joe Louis e ca noi, o jigodie. Noi vom ţine cu Joe Louis; nu mai discutasem niciodată aşa, în asemenea termeni, de alb şi negru, nu împărţisem lumea decît în părinţi şi copii, în ulii şi porumbei, în hoţi şi vardişti, suprema idee fiind că urma scapă turma. Toni ne-a confirmat, seara, ieşind pe şest din casă: tatăl lui zice că albii trebuie să stîrpească negrii şi nemţii pe toţi jidanii... Ne-am uitat mult la Toni, ca să vedem dacă nu-i tîmpit. "Şi tu ce zici?" - l-a întrebat, intimidată, iubita mea. "Eu am venit să mă joc cu voi." Două veri, pînă la revanşa din 1938, am ţinut cu Joe Louis, nici unul dintre noi - locuitorii acestei planete numite aleea Popa Nan - nu a vrut să fie Schmelling, alb şi german. Instinctul ne cerea să nu acceptăm stîrpirea şi în toate jocurile alegeam să fim jigodii, adică oameni care nu se lasă stîrpiţi. ...Zilele trecute am văzut la TVSport, într-un serial despre măreţii boxeuri ai lumii, exact repriza aceea din 1938 cînd Joe Louis - "bombardierul din Detroit" - îl rupea din trei pumni pe Schmelling, şi posturile de radio germane îşi întrerupeau emisiunea; am zapat scurt (nu-mi mai place boxul), m-am întors la CNN, am văzut ce-a făcut Katrina dintr-un orăşel numit ca un mînz Biloxi, un negru tînăr - de vigoarea lui Joe Louis - plîngea ca un copil pe un acoperiş şi mi-am adus aminte că ultima veste despre iubita mea din alee, să fi fost vreo 40 de ani de cînd plecase, venise de acolo, din New Orleans. O chema Pusi şi îi plăcea să ne ascundem împreună cînd jucam urma scapă turma.