Această scrisoare nu s-a pierdut
Deşi ar fi trebuit s-o fac încă din vară, la vremea ei, nu cred că sînt deplasat dacă, în penultima săptămînă a anului 2005, sărbătoresc 100 de ani de cînd Caragiale i-a trimis din Berlin (joi, 7/20 iulie 1905) amicului său Alecu Urechia, la Bucureşti, ceea ce el, cu perfidia-i mortală, numea "prea lunga trista mea scrisoare", rugîndu-l "sub secret de jurămînt numa-ntre noi să rămînă". Pe dracu', cum să rămînă "între noi" un asemenea text de bază în ale caragialismului? Bine că nu s-a pierdut, bine că n-a rămas între ei... Ca să intru dans le vif du sujet (staţi blînzi, scrisoarea abundă în franţuzisme...), Caragiale îi povesteşte pe larg celui din Bucureşti vizita la Berlin a preabunului lor amic comun Barbu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, scriitorul de mare renume naţional, autorul Apusului de soare fără de care nici un român trecut prin şcoală şi pe la teatru nu-l poate cuprinde pe Ştefan cel Mare, nuvelistul exemplar care ne-a dat Hagi Tudose şi Sultănica fără de care, cel puţin pe vremuri, nu te puteai prezenta la bacalaureat, povestaşul care a scris Bunicul, Bunica, citate pe bune în numărul cu această temă al Dilemei vechi. Timp de 4 zile - joi, vineri plus week-end-ul - Barbu francofonul şi germanofobul bate Berlinul şi împrejurimile însoţit de Iancu (căci erau la pertu...) în calitate de european desăvîrşit. Acesta e conflictul de la bun început, încă de cînd urcaseră, la Breslau, în vagonul-restaurant şi berea se dovedise, pentru Barbu, "iar caldă"... "Administraţie, armată, arte, ştiinţe, litere, tramvaie, drumuri de fier, birji, chelneri, frizeri, public, prăvălii, case, monumente, mîncare, bere, tot, tot, prost, stupid, imbecil" şi tot, tot ce urmează acestui enunţ al situaţiunii este o vijelie de momente ale văzului, auzului şi scrisului caragialian aflat în ziua de graţie a unei năpraznice inspiraţii. Barbu la frizer, la Meister Mezentin, unde răcneşte că-l jupoaie, că în ruptul capului nu mai vrea să se lase "torturat ...lui de neamţ stup'pid... Mersi, destul, maiher... M-ai omorît, domnule!". * Barbu în vestitul parc Tiergarten: "Uite cum oprim trăsura şi ne dăm jos, ca să fiu eu supus la un sever examen de silvicultură... ŤĂsta e brad, boule! Ăsta mesteacăn, ăsta stejar, paltin, frasin, gorun... tei popesc, lemn jigărit... (vreo 20 de specii numărate de mine - n.mea) und so weiter», birjarul crezîndu-ne negustori străini veniţi să luăm în tăiere pădurea împărătească a oraşului". * Barbu în faţa clădirii Reichstagului: "Il a voulu faire grandieux... (corect: grandiose - n.tr.) Mprţ!... Stup'pizi! Nu vezi, mă, că sînt imbecili! n-au talent, mă!". * Barbu acasă la Caragiale, spre a prînzi: "...Vin ochiurile cu mămăliguţă şi brînză de burduf şi după ele Madame Caragiale, autoarea... Ochiurile Ťprea răscoapte», Mămăliguţa Ťprea pripită». Brînza Ťiuţită». Peştele rasol - musafirul îl miroase de-aproape şi parcă s-ar cam strîmba". * Barbu ("sătul de prăvălii... Muzeuri serioase n-au măgarii ăştia?") la National Galerie, unde a vrut să vadă Ťmoderni», Ťcă nu vreau clasic, domnule... Arată-mi pe celebrul Menzel al dumnealor, de care fac atîta caz... Ăsta e Menzel? Hahaha! Ei, sînt ridiculi, pe onoarea mea!»... Foarte obosiţi, trecem prin cîteva berării; la fiecare - două, trei halbe. Proaste - peste tot... Dar băcăniile? Auzi d-ta să nu-ţi taie, aşa, de gustare, cîte un mezel, la odăiţă, cu un mişmaş..." * Cavalcada - cu indicaţii stilistice muzicale: "da capo, con brio e piu mosso" - continuă la Potsdam, la celebrul palat Sans-Souci unde copia Venerei lui Pigalle executată de nemţi are "umărul prea teşşit", coboară cu vaporul pînă la Vansee unde apusul de soare e comentat tot cu "mprţ-ul" demitizant pe buze, "panorama mirifică" are - în ochii lui Barbu - lumina "prea crudă", "prea searbădă", acolo "ternă", dincolo "prea lăptie", ca să ajungă din nou, pe la unu de noapte, la Berlin, în ţentrum, la Café National unde se lasă cu o partidă de biliard "care ţine cam mult: bilele parcă ar fi patru şi chixuri peste chixuri, bem bere (iar caldă!) ...lui de neamţ id'diot, răsturnăm pahare, le spargem... şvarţuri... aavele... Sîntem leoarcă!". * "Aavelele" astea - cafelele, adică, în dicţia lui Barbu... - domină finalul, la restaurantul de peste drum de gară, împerechindu-se muzical cu dorinţa de "şaap'panie" şi graba de a ajunge acasă: "Înţelegi bine că nu vreau să scap trenul... Mi-e dor de copilul meu! Nu înţelegi?" şi brusc duios, după melotragismul întrebării: "Iancule, a's'bem o şaap'panie!". Presto finale: "Ne ducem cu trei sferturi de ceas înainte la gară. Ne suim pe peron unde bem sur le zinc (la tejghea - n.tr.). ŤRece, da' nu face p'ale... nu e şaap'panie.» Iată trenul... Einsteigen bitte (urcaţi în vagoane, vă rog - n.tr.). Ne pupăm cu muci şi ne despărţim foarte lacrimoşi. Plecat!... Păcat! Domnii doctoranzi (Zarifopol şi Gusti, de faţă! - n.m.) şi eu ne uităm lung unul la altul multă vreme, pînă ne dezmeticim, aiuriţi de trecerea meteorică a acestui phénom
