A fost sau n-a fost?

Nu ştiu dacă pe 22 decembrie '89 a fost o revoluţie sau o lovitură militară, dar săptămîna trecută m-a sunat un prieten din Paris exact cînd mă găseam într-un şlem de 6 pici şi i-am spus-o clar: "Joc 6 pici, cheamă-mă mai tîrziu!". "OK - mi-a răspuns - revin la noapte, dar vezi cum le joci!" Pentru mine, de 16 ani, o situaţie ca asta e de o normalitate revoluţionară. Nu ştiu dacă a fost revoluţie sau lovitură de palat, dar prietenul m-a sunat la 12 noaptea (23 h la Paris) şi a continuat să mă bată la cap (c'est une façon de parler...), cum o făcuse şi în săptămîna precedentă, cu opiniile lui despre cartea lui Jacques Attali, Karl Marx sau spiritul lumii, să mă marteleze cu obligaţia de a o citi dacă vreau să mai înţeleg ceva din catastrofa stîngii actuale. Nu ştiu dacă a fost revoluţie sau altceva "în 22", dar parizianul insista în a-mi explica, la miez de noapte, că Marx a avut rezerve la ideea unei revoluţii proletare doar în Rusia şi a luat în vedere cucerirea puterii de către comunişti în ţările dezvoltate, prin alegeri democratice, ceea ce ni s-a ascuns ani de zile în toate seminariile de marxism-leninism... Nu ştiu dacă a fost revoluţie sau involuţie în 22, dar i-am spus imediat că poveştile astea se cunoşteau de mult, că - vorba lui Beluţu Silber - s-a prevăzut totul şi nu s-a putut împiedica nimic; la care el a început (să fi fost 0,30...) să-mi strige că "e inadmisibil să nu traduceţi cartea asta în România...", iar eu i-am replicat că, după cum cunosc "piaţa", nu ar interesa mai mult decît Mein Kampf, Hitler şi Marx fiind totuna în corectitudinea politică a zilei. Atunci el mi-a ţipat că "sînteţi nişte reacţionari patenţi!" şi eu am ales să fiu sarcastic cu el zicîndu-i calm că noua corectitudine politică din România l-ar socoti "un stîngist împuţit din Franţa"... Totuşi, fiindcă eu sînt incorect politic, îl rog să-mi trimită cartea, s-o citesc şi să mă mai luminez; ne-am despărţit pe la 01 h, el plusînd (ce pochere, ce cacealmale ne-am tras cîndva unul altuia!) cu un "iartă-mă pentru deranj!". L-am liniştit încredinţîndu-l că pentru mine, de 16 ani, asemenea discuţii ţin de o situaţie încîntătoare pe care o numesc "revoluţia personală"; cît priveşte deranjul, să afle că o altă corectitudine politică de pe plaiurile mele numeşte evenimentele "din 22" chiar aşa: deranj! "Cum? Deranj? Sînteţi dezgustători!" şi, epuizat, mi-a urat "bonne nuit, mon ami"... Nu ştiu dacă a fost deranj sau nu "în 22", dar sînt nopţi în care pot polemiza cu un prieten din Ramat Gan despre declinul lui Manchester United, echipa noastră preferată, el fiind de părere că totul se trage de la plecarea din apărare a olandezului Jan Stam, ceea ce nu e şi părerea mea. Numesc asemenea discuţii controverse postrevoluţionare. În aceeaşi incertitudine a conceptului, pun - pe plan intern - îndelungile mele dialoguri cu şoferii bucureşteni, din clipa cînd ei se închină prin faţa bisericilor şi încep, sistematic, ca un tic, să mi-l laude pe Ceauşescu; îi ascult şi le zic că pe vremea lui nu numai că nu ar fi îndrăznit cu client lîngă ei să se închine, dar dacă m-ar fi auzit pe mine ridicîndu-l în slăvi, oricare dintre ei ar fi îngheţat, convins că sînt un provocator şi s-ar fi rugat să mă vadă coborînd dracului, cît mai repede... Unul mi s-a jurat odată că el, personal, l-a înjurat pe "Ceaşcă" tot timpul... În asemenea cazuri, replica mea vine pe invers: dacă te-aş fi auzit înjurîndu-l, coboram eu cît mai repede... De obicei, mi se dă dreptate, "aşa e, domnule, dar tot nu e bine..." E adevărat că nu ajungem la filosofie, la natura diferită a relelor sub Ăla şi sub Ăştia, la maniheismul zilei în care se discută numai în termeni de bine sau rău. Ceva totuşi rămîne. Alaltăieri, după o controversă de acest tip, unul mi-a scos cartea lui de vizită şi mi-a zis că se pune la dispoziţia mea, să-l chem ori de cîte ori am nevoie de un taxi; i-am dat şi eu proaspăta mea carte de vizită tipărită de firma noastră, a văzut unde lucrez şi a fost sincer: "Domnule, nu citesc Dilema veche, nu ştiu a cui e, ce vrea, dar mi-ar plăcea să mai discut cu dvs.". Numesc asta o revoluţie între taximetrişti şi clientelă, chiar dacă implică doar două persoane; am tot mai multă încredere în micile revoluţii, aproape imperceptibile, strict personale, bazate nu pe mase, ci pe masa sentimentelor, cum ar fi ruşinea - numită chiar de Marx "o revoluţie" -, tandreţea, regretul, dezgustul, o bruscă bună dispoziţie care alungă, o clipă, teama, o angoasă care nu mai dă în fandacsie şi dambla ca pe vremea Ăluia... "Bine, bine, da' a fost sau nu...?", mă brutaliza ieri seară o amică din Germania, femeie din clubul nostru fellinian, al celor care pot sta de vorbă la telefon ore întregi (fireşte, pe banii ei...). Mă asculta de peste 60 de minute, eu povestindu-i aproximativ cele de mai sus; era "înnebunită" după ce văzuse emisiunea aceea de la TVR Internaţional din 22.12.05 din care nu înţelesese nimic; insistă: "A fost sau nu...? Tu ce crezi?". Am sintetizat: "Dacă noi putem vorbi de o oră despre asta la telefon, cred că n-a fost o revoluţie, ci un miracol care încă ţine, fiindcă, slavă Domnului, mai nimeni nu ştie ce este un miracol..." "Ai dreptate!", exclamă ea, cu accent aigu. Am fost scrupulos: "Nu ştiu nici dacă am dreptate. Mîine - dacă sîntem ascultaţi - poate apărea un articol în care să fiu denunţat ca elitist, ca intelectualist, ca imbecil care reduce totul la libertatea de expresie, cînd o ţară întreagă moare de foame şi lumea îl plînge pe Ceauşescu..." De acolo, de lîngă Berlin, amica începu să rîdă. Socotesc acest hohot de rîs ca admirabil de incorect politic.