5 minute de bunătate
...şi dacă acum, de Sărbători, veţi avea bunătatea faţă de propria dvs. minte să lăsaţi pentru 5 minute televizorul, ziarele, criza, politica, delicatesele, dreapta, stînga, centrul (inclusiv extremismul de centru...) ca să vă concentraţi pe două scene sublime de dragoste şi moarte? V-ar fi greu? Nu sînteţi obişnuiţi? "Ei, şi?" - cum ne învaţă Freud să spunem de cîte ori un tigru ne apare în faţă. Încercaţi! Prima e scrisă de Proust în volumul 1, Swann, al "timpului pierdut": "De abia îi trecuse spaima pe care Swann i-o pricinuise, cînd un obstacol obligă calul să se abată din drum. Amîndoi fură izbiţi puternic, Odette scoase un ţipăt şi inima îi zvîcni tare, tăindu-i răsuflarea. - Nu e nimic, îi spuse Swann, să nu vă fie teamă. O ţinea de umăr, o rezema de el ca s-o susţină; apoi îi spuse: - Mai cu seamă nu vorbiţi, răspundeţi-mi numai prin semne ca să nu vă pierdeţi şi mai mult răsuflarea. Nu v-ar stingheri dacă aş îndrepta florile corsajului care s-au deplasat din pricina izbiturii? Mă tem că le veţi pierde, aş vrea să le mai întăresc puţin. Odette, care nu era obişnuită ca bărbaţii să facă atîtea mofturi cu ea, spuse surîzînd: - Nu, cîtuşi de puţin, nu mă stinghereşte. Dar Swann, intimidat de răspunsul ei, poate ca să aibă şi aerul că fusese sincer recurgînd la acest pretext, sau începînd chiar să creadă că fusese sincer, exclamă: - Oh! Nu, mai ales nu vorbiţi, vă veţi pierde iarăşi răsuflarea, puteţi foarte bine să-mi răspundeţi prin gesturi, o să vă înţeleg bine. Fiţi sinceră, nu vă stingheresc? Vedeţi, e puţin... cred că e polenul care s-a împăştiat pe dumneavoastră, îmi îngăduiţi să-l şterg cu mîna? Nu vă scutur prea tare, nu sînt prea brutal? Poate că vă gîdil puţin? N-aş vrea totuşi să ating catifeaua rochiei, ca să n-o mototolesc. Vedeţi însă, era într-adevăr necesar să le fixez, altfel ar fi căzut; şi astfel, dacă le prind eu însumi... Serios, nu sunt dezagreabil? Chiar dacă le-aş mirosi ca să văd dacă într-adevăr n-au nici un miros? N-am mai mirosit niciodată asemenea flori, îmi îngăduiţi? Spuneţi drept! Odette ridica uşor din umeri surîzînd, ca şi cum ar fi vrut să spună: ŤEşti nebun, vezi bine că-mi place»". A doua e din Idiotul lui Dostoievski şi durează într-adevăr 5 minute, poate cele mai sfîşietoare 5 minute descrise vreodată de un om: "...nu le rămaseră decît cinci minute de trăit, atîta tot. El spunea că cele cinci minute îi părură de o durată nesfîrşită, de o bogăţie imensă; i se părea că în aceste cinci minute are de trăit atîtea vieţi, încît n-avea nici un rost să se gîndească de pe acum la clipa cea din urmă şi, ca atare, omul se apucă să-şi facă ultimele dispoziţiuni; îşi împărţi deci timpul în felul următor: două minute pentru a-şi lua rămas bun de la prieteni, două - ca să se gîndească la sine însuşi şi-i mai rămînea un minut ca să arunce cea din urmă privire în jurul său. Îşi amintea perfect de bine că făcuse tocmai aceste trei dispoziţiuni şi exact acest calcul. Se despărţea de viaţă la douăzeci şi şapte de ani, plin de sănătate şi putere. Luîndu-şi rămas bun de la prieteni, îşi amintea că adresase unuia dintre ei o întrebare lipsită de orice importanţă şi că aşteptase cu mult interes răspunsul. Apoi, după ce-şi luă rămas bun de la prieteni, urmară cele două minute pe care le destinase să se gîndească la sine însuşi. Ştia dinainte la ce se va gîndi; voia numai să-şi închipuie cît se poate mai iute şi mai limpede ce va urma: cum vine asta, că, uite, el acum există, trăieşte, iar peste trei minute va fi cu totul altceva sau poate altcineva - dar cine anume? Şi unde va fi? Pentru toate aceste întrebări, spera să găsească răspuns în răstimpul celor două minute! În apropiere era o biserică şi turla aurită strălucea în razele soarelui sclipitor. Îşi amintea că nu şi-a putut lua ochii de pe această turlă cu razele scînteietoare pe care le răspîndea: nu se putea desprinde de aceste luciri: i se părea că ele erau firea cea mai nouă cu care el, peste trei minute, se va contopi într-un fel oarecare... Nesiguranţa necunoscutului şi oroarea faţă de acel ceva nou care va fi şi trebuie să survină îndată era îngrozitoare: dar nimic, spunea el, nu-i fusese în acele clipe mai groaznic decît acest gînd continuu: ŤDar dacă ar fi să nu mor? Dacă ar fi să mă întorc la viaţă - ce infinit! Şi mi-ar aparţine în întregime! Aş transforma atunci orice clipă într-un secol, n-aş pierde nici una măcar, aş drămui, socotind cu zgîrcenie fiecare minut, pentru a nu irosi nimic zadarnic!» Spunea că, în cele din urmă, gîndul acesta îi devenise atît de nesuferit, atît de odios, încît ar fi vrut să fie împuşcat cît mai repede." (sublinierile îmi aparţin) Vă felicit dacă aţi ajuns pînă aici; nu ştiu ce veţi face după lectură. În 2008, de cîte ori mi-a fost greu, am apelat la ele şi m-am înzdrăvenit pentru mai mult de 5 minute.
