Solothurn 41: un tramvai numit pacienţă
Cel mai simpatic lucru, la Solothurn, este că nimeni nu se grăbeşte. Spun "cel mai simpatic", deşi ştiu bine că e o licenţă: nu pot compara cu alt oraş elveţian, pentru că nu-l cunosc aşa de bine încît să risc o comparaţie. Dar la Solothurn, într-adevăr, nimeni nu se grăbeşte. Probabil că asta se datorează faimoaselor ceasuri: cum să fii pe fugă, în întîrziere ş.a.m.d., dacă ai un ceas bun, adică unul elveţian? În patria ceasurilor (toate cele 26 de cantoane), răbdarea este o calitate naţională. Niki de Saint Phalle - care a trăit mult mai mult în ţara cantoanelor decît mine, care o vizitez o dată pe an, de 9 ani încoace - nu avea o părere bună despre elveţieni. Iată ce scria ea: "Elveţia este simbolul ordinii, al banilor, al raţiunii, al bilanţurilor, al echilibrului, al autosatisfacţiei, al unui şovinism aproape la fel de mare ca şi cel al francezilor". OK, poate că nu trebuie crezută o artistă, excentrică de felul ei, şi franţuzoaică pe deasupra... (Tot ea scria: "Elveţia este ţara din Europa care a dat cel mai tîrziu drept de vot femeilor".) Trebuie crezute filmele, atunci? Asta e bună. Mai ales anul ăsta, cînd la Solothurn a izbucnit ditamai polemica. Dl Nicolas Bideau, mare şef mare pe la consiliul federal (un fel de CNC care decide cui să dea banii), e de părere că ar trebui întrebat publicul ce filme vrea să vadă; dl Ivo Kummer, marele director al "Solothurner Filmtage" (Zilele cinematografice din Solothurn, ajunse la a 41-a ediţie: 16-22 ianuarie), nici nu vrea să audă de asta! Primul (care, cum ar veni, e şeful celui de-al doilea, măcar teoretic) ar vrea să "democratizeze" cinematograful elveţian - adică să-l facă mai "popular" (a se citi: comercial); celălalt - ca promotor neobosit al cinematografului "de autor" - vrea, dimpotrivă, să prezerveze o anumită "specificitate culturală", un "biotop": filmul elveţian e - în viziunea dlui Kummer - o "plantă rară" şi foarte delicată, care trebuie protejată... Cum nu sînt amic cu nici unul - şi, cum se zice, "mai prieten mi-e adevărul" -, cred că acesta (= adevărul) e undeva la mijloc. OK, îmi displace ideea de "rezervaţie" culturală propusă de dl Kummer (o văd în Franţa şi nu mi se pare că văd nimic bun), mai ales că, între noi fie vorba, nu cred că există un "Mare Cinematograf Helvet" care să merite atîta atenţie; dar, în acelaşi timp, sînt, din principiu, de partea acelui cinematograf "de artă şi experiment" pe care-l apără Kummer - un cinematograf care chiar trebuie apărat, şi nu doar de decizii finanţiste obtuze şi de pujadismul unui anumit public, ci şi de pujadismul anumitor cronicari. Pe de altă parte, îmi displace şi modul acesta, tipic funcţionăresc şi contabil, de a stabili "cote", cuantumuri ş.cl în materie de artă - şi, mai ales, de a "întreba poporul" (cum? prin sondaje!? Avem o experienţă recentă şi tristă cu "Zecele pentru România", din acest pdv!) ce filme ar vrea să vadă; dar, în acelaşi timp, ştiu bine că Cinema-ul este arta cea mai costisitoare, că epoca marilor extravaganţe auctoriale a cam trecut şi că, astăzi, un film care nu-şi scoate banii, pentru că nu mai există public dispus să scoată banii din buzunar pentru ceea ce nu-nţelege, poate fi genial, dar este sortit pieirii... În aceste condiţii, ce am avut, anul acesta, la Solothurn? Păi, cam aceleaşi producţii - în cel mai bun caz . onorabile, iar în cel mai rău, jetabile... De unde să încep? De la filmele anului trecut, premiate - cum e tradiţia - în cadrul "Zilelor..." Evident, n-am văzut nici Mein Name ist Eugen (lungmetrajul de ficţiune premiat; ca să vezi lungmetraje de ficţiune la Solothurn îţi trebuie nu răbdare, ci un pistol la tîmplă), nici Emma (pentru care veterana Marthe Keller a primit premiul de interpretare feminină), nici Snow White (pentru care protagonistul, Carlos Leal - ex-lider al unui grup de hip-hop -, a primit echivalentul masculin al premiului), nici Exit, le droit de mourir (documentarul premiat, despre eutanasie); am văzut, în schimb, încă de anul trecut, Terra incognita - "suprarealul" scurtmetraj al lui Peter Volkart -, despre care am şi scris, cu entuziasm, în D.v. nr. 64 (vezi textul "Mai bine un scurtmetraj decît un lung rataj"): acesta a primit premiul pentru cel mai bun scurtmetraj elveţian pentru 2005. În rest - pe Marthe Keller o ştiu, rolul din Bobby Deerfield, alături de Pacino, a rămas încrustat în cortexul meu cinefil for ever, pe Carlos Leal l-am cunoscut aici, şi e foarte simpatic, iar documentarul despre eutanasie îl voi recupera, cumva, probabil pe video. În zona ficţiunii însă - atît la scurt, cît şi la lungmetraj -, a fost avalanşă de filme cu şi despre români! (Pesemne, pentru a balansa "delegaţia română" - de jurnalişti şi, mai ales, de "şi alţii" -, de la an, la an tot mai numeroasă.) Ele au, toate, ceva în comun - pe lîngă faptul că sînt cu, de, despre, în, pe, ş.a.m.d., români: par lovite de "sindromul Ryna". Ryna este debutul în lungmetraj al româncei (şcolite în Elveţia) Ruxandra Zenide, despre o fată foarte şic care, ce bizar! ce coincidenţă! (şi ce ghinion!), este mecanic auto în Deltă (am scris despre acest film în corespondenţa de la Salonic); filmul Zenidei este, cum ziceam acolo, curăţel, dar fals; are un story care curge, dar nu convinge; în fine, pare un tipic film "pentru export" - şi, mai ales, pentru festivaluri: în Elveţia, de pildă, a făcut o impresie foarte bună, fiind nominalizat la premiile deja-menţionate şi impresionînd sufletele mai sensibile... Ei bine, co-produs de Zenide şi, parcă, bucăţică ruptă din Ryna, este Le tramway d'Andrea, al unui anume Alexandru Iordăchescu: aici, fata - tot şic şi tot frumuşică: Maria Dinulescu - se-ndrăgosteşte de un... tramvai, neglijîndu-şi iubitul (Bogdan Dumitrache); filmul e (tot) curăţel, (tot) fals, (tot) făcut, parcă, pentru export... Şi tot aşa e şi Concluzie, al lui Gabriel Şandru; văzusem, la Cannes, scurtmetrajul acestuia, Pentru o mînă de bomboane, care nu era rău filmat, dar povestea n-avea nici o credibilitate. În Concluzie, e şi mai rău: mamă (Emilia Dobrin) bolnavă-n spital, fiică (Ana Ularu) trebuind să o-nlocuiască în toate cele acasă, fiu "băiat de băiat" traficant de droguri; ca să facă rost de bani pentru operaţia maică-sii, fiica se culcă cu doctorul (Răzvan Popa), iar fiul vine peste el (suspans; dar nu, nu "urmează Crima din Primăverii", pentru că băiatul) îl omoară şi-i ia banii. Ei bine, partea cea mai comică a acestui filmuleţ hilar este că actorul care-l interpretează pe fiu, băiatul "dintre blocuri" cu limbaj de cartier, se numeşte Dominique Jann şi este, probabil, elveţian - ceea ce dă, la replici, chestii de genul: "Se me bague poulah, estii ö courvah, de ce mortzii meii te-ai coulcaht cou ala??" (Despre documentare, data viitoare.)
