Sfîntu Gheorghe
cu sau fără balaur Pentru că am fost fiţos şi n-am avut încredere în prima ediţie a festivalului "Anonimul", cei care-l fac s-au gîndit să-mi mai dea o şansă şi să mă invite şi anul acesta. Am fost, am văzut - şi, iată, îmi pun tone de cenuşă în cap: festivalul e cool! De fapt, nici nu ştiu dacă "festival" este cel mai potrivit termen pentru ce se-ntîmplă acolo... OK, există filme, filme bune (dintr-o selecţie de şapte lungmetraje, doar două erau jetabile); există un "comandament" care se asigură să nu-ţi lipsească nimic - şi nu-ţi lipseşte, ba chiar ţi se oferă mai mult decît e decent să pretinzi; oamenii sînt drăguţi & atenţi, organizarea e excelentă & totul merge ceas. Dar este - cum să spun - o performanţă care ţine mai curînd de spectacol decît de un festival de film: este o mizanscenă! Cei care credeam - frecînd festivalurile an de an - că acestea nu sînt decît un job "nine to five" în care te duci să pontezi şi, vorb-aia, ştii cînd începi, dar nu ştii cînd termini ("patronul", nemilos, fiind filmele), am fost puşi în situaţia de a ne revizui noţiunea de "festival": de fapt, este chiar asta - o sărbătoare. Una care începe cu sosirea unui nume greu, care să dea ştaif (anul acesta, Peter Greenaway), continuă cu răsfăţurile etilice & gastronomice de fiecare zi (aici afli în cîte feluri se poate pregăti peştele) şi se încheie, cu mare părere de rău, după anunţarea premiilor, cînd - într-o ultimă, exuberantă lovitură de maestru
