"Salonul refuzaţilor"
Iată un truism: e cool să refuzi; nu e cool să fii refuzat. Din păcate însă, la noi, "cultura refuzului" (înţelegînd prin asta: refuzul voluntar) e ceva de neînţeles. Cum adică să "refuzi" atunci cînd ţi se oferă o funcţie, un post, un loc bine poziţionat în tot felul de comitete & comiţii?! Pare o chestie suspectă... Pas de explică de ce refuzi (pentru că nu te interesează, pentru că nu face parte dintre priorităţile tale, pentru că ai altele mai bune de făcut, ş.a.m.d.), nu vei convinge pe nimeni. Iar atunci cînd totuşi o faci - o dată, de două ori -, fii sigur că a treia oară nu te mai invită nici dracu': ţi se pune eticheta de fiţos ("fitzos"), eşti scos din cărţi şi-apoi adio şi-un praz verde. Ca să-ţi "ţii rangul", trebuie să accepţi tot ce ţi se propune. Dacă nu accepţi e ca şi cum nu ţi s-a propus. Şi intri astfel, acceptînd, într-un cerc de "yesman"-i, adică într-o lume în care "nu"-ul nu există. Ca "yesman", trebuie să mîngîi cercul pînă cînd devine vicios, iar tu devii rotiţa mereu unsă a unui mecanism pervers. Poate tocmai de aia cei ce sînt mereu pe margine, refuzaţii-în-serie, au un aer atît de disperat şi de jalnic: ar vrea şi ei - ar da oricît! - să intre-n acel cerc! E un efect (iarăşi pervers) al unei mentalităţi în care refuzul de bunăvoie e de neconceput. Deşi refuzaţii-în-serie nu refuză, ci sînt refuzaţi, atmosfera e-aceeaşi. Că n-au intrat într-un muzeu (de ex. MNAC-ul), că n-au cîştigat la Cannes (ca Puiu) sau că - pur şi simplu - nu-i refuză nimeni pentru că nimeni nu-i întreabă nici cît e ceasul, cei care formează "salonul refuzaţilor" dezvoltă o paranoie comună & o posomoreală cvasi-colegială. Singura chestie care-i mai înviorează este isteria contestaţiei. Scoşi din cărţile în care ar da orice să intre înainte de-a fi apucat să intre, rumegă acru, de pe margine, marginalitatea lor şi cîrtesc. Cei care-au ajuns unde sînt, sînt, toţi, suspecţi! Nu este meritul lor, căci nu există merit personal în lumea îngustă a celor fără merit, ci numai conspiraţii obscure & oculte colective. Iar atunci cînd le-ajunge la ureche că un Cutare a refuzat să fie acolo unde-şi doresc cu toţii s-ajungă, acel Cutare va avea parte de-o porţie dublă de ură: cum îndrăzneşte acela să scuipe pe ceea ce ei ar linge nonstop?! Mi s-a-ntîmplat să refuz, cît se poate de politicos şi cu destule menajamente, "transportul" afectiv & ultimativ al unor persoane cu care nu aveam nici o intenţie de a intra într-o formă de comunicare... Rezultatul a fost dramatic: acele persoane, astăzi, mă urăsc! Nu ştiu cum poate fi evitată această patologie relaţională. Ştiu însă un lucru: că refuzul ferm este preferabil acceptării călduţe. Indiferent că priveşti dinăuntru sau dinafară.
