Pînă nu de mult, mi se părea caraghioasă Regina Angliei. Eram monarhist (britanic!), dar "imaginea" acestei monarhii - nu prea vechi, la urma urmei... - era totally uncool; simţeam, influenţat poate de modelul Prinţesei Diana, că imaginea aceasta trebuie "upgradată", garderoba (acele pălăriuţe, acele gentuţe... oh, my God!) schimbată, pe scurt: brand-ul rebranduit. Elisabeta II a mers mai departe, surdă la cool, credincioasă unei devize beton: "Never explain, never complain" (nu explica şi nu te plînge). Şi n-a explicat, şi nu s-a plîns: nu a dat, în viaţa ei, nici un interviu! (A făcut-o, în locul ei, "Lady Di", mai mult decît ar fi trebuit...) Acum, că a împlinit 80 de ani, inegalabila "granny naţională" a dat un bal la care a invitat toţi octogenarii născuţi în aceeaşi zi cu ea, a ieşit în bătătura din faţa castelului ca să dea mîna cu supuşii - cu aceleaşi pălăriuţe, aceleaşi gentuţe şi-acelaşi zîmbet echidistant... Telejurnalele din toată lumea au dat (aceleaşi) imagini cu Ea călărind, vorbind cu cîinii personali, înclinîndu-se la trecerea convoiului mortuar al Prinţesei. Pare distantă şi depăşită - dar am văzut-o, printre filmuleţele de arhivă scoase cu acest prilej, cum, încă tînără, participa din toată inima la o cursă la Ascot, dînd din mîini ca o majoretă pentru a-şi îndemna calul să cîştige! Şi nu mi s-a mai părut nici caraghioasă, nici depăşită. Ea e cea mai reuşită imagine a monarhiei britanice: cînd totul o ia razna, începînd cu familia, a-ţi menţine calmul şi-a nu ceda sirenelor tabloide este aproape eroic. Poate că, într-adevăr, garderoba Reginei lasă de dorit; dar comportamentul Ei, nu. "Never". Way to go, Liz! Apropo de garderobă: am văzut-o, săptămîna trecută, pe L.E., care, ca o regină a Gustului, dădea sfaturi preţioase, la o televiziune, poporului. Vai, dar ce prost se îmbracă poporul, incredibil! Nu se asortează nici cînd iese-n prispă sau în faţa casei, pe uliţă, şi nici indoors, unde stă-n şlapi şi pantaloni de fîş. Mai nou, de cînd cu recentele inundaţii, s-a văzut clar diferenţa de standing dintre austriecii, cehii & ungurii calamitaţi şi noi. Dacă viitura nu i-a luat televizorul, de-acum Lelea Floarea va şti că, de va fi evacuată, pînă să-şi ia bocceluţa cu de-ale gurii, e musai să se oprească în faţa oglinzii pentru a-şi asorta surtucul cu basmaua... Apropo de inundaţii: Becali n-a ratat momentul pentru a-şi mai face puţină campanie. S-a dus cu vreo şapte tiruri într-o comună - mă rog, n-a călătorit cu tirurile, ci tot cu Maybach-ul personal -, s-a enervat că şoferii vroiau să bage camioanele "cu spatele" ("Nu, domne, să le bage cu faţa, aşea!"), a descărcat cu mîna lui cîteva lăzi (cu portocale), i-a liniştit pe oameni că "e pentru toţi" şi a făcut ordine, "aşea"... După care şi-a aprins ţigara cu ţigaret şi a rîs, jovial cum îl ştim. Băbuţele cu basmale-şi făceau cruce, iar un bărbat - ce părea cherchelit - a zis de mai multe ori, "Ce om, Doamne, ce om!". În Idei în dialog (aprilie a.c.), Sorin Lavric face o execuţie fără drept de apel a cărţii Martei Petreu, Un trecut deocheat sau Schimbarea la faţă a României (Editura ICR, 2004), semnalîndu-i parti-pris-urile ideologice, ingerinţele afective şi, una peste alta, inconsistenţa hermeneutică. Demonstraţia este riguroasă şi edificatoare; din păcate însă nici textul dlui Lavric nu scapă cu totul de ingerinţele afective reproşate autoarei clujene: într-un loc autorul vorbeşte despre "bufeurile de antipatie" (subl. m.) ale Martei Petreu... În România literară (nr. 16), Ioana Pârvulescu aminteşte - la rubrica ei, "Cronica optimistei" - că, în octombrie 1927, atît Rebreanu, cît şi Lovinescu îl vizitează la spital pe Camil Petrescu, operat de o banală apendicită; cu acest prilej, Lovinescu se şi împacă cu dificilul C.P. Iar pe 31 decembrie al aceluiaşi an, tot Rebreanu îi spune lui Arghezi că nu are "nici un concurent în poezie", în condiţiile în care - precizează I.P. - "Arghezi îi desfiinţase romanul Ion." Sigur că Ioana Pârvulescu poate fi acuzată, din nou, că "idealizează" (cu documentele pe masă), dar nu putem să nu ne întrebăm: asemenea gesturi mai sînt astăzi, oare, posibile?