O aminitire cu Neagu Djuvara
Nu, nu este vorba de amintirea primului nostru Divan, cînd am profitat de prezenţa fermecătoare a seniorului istoricilor români. Era la Cluj, cred că la a doua ediţie a TIFF-ului. Neagu Djuvara era invitat la festival pentru a primi un premiu - cum altfel decît "de excelenţă"? În seara de închidere, party-ul s-a ţinut într-unul din disco-cluburile acelea trendy în care, dacă nu eşti, lumea nu poate crede decît că deja ai plecat... Şi, evident, toată lumea era acolo: un puhoi pestriţ de tineri care celebrau fapul că sînt tineri. La un moment dat, după miezul-nopţii, cînd tocmai mă gîndeam că ar fi cazul s-o şterg (nu mai sînt chiar tînăr, deci nu aveam ce să celebrez), îl văd în cadrul uşii pe dl Djuvara! Venise, probabil, să "arunce un ochi", să vadă "care e mişcarea" - şi să mai "socializeze", ca un perfect gentleman, înainte de plecare. Sincer, nu mă aşteptam să-l văd pe domnul acesta distins, şi parcă din altă epocă - mereu impecabil îmbrăcat, dar fără nimic guindé, elegant, dar 100% relaxat cu fularul-brand sub cămaşă -, amestecîndu-se cu junimea discotecară; şi cred că această uluire era împărtăşită de toţi cei de acolo... Zdrobit de oboseală (făcusem parte din juriu, dacă e să găsesc o scuză, neapărat), am mai stat puţin - suficient cît să-l văd pe dl Djuvara dansînd corespunzător pe ritmurile îndrăcite -, apoi m-am întors ostenit la hotel. Am aflat, a doua zi, că fusese cît p-aci ca discoteca să ia foc - de la o lumînare, se pare; dar eu cred, în continuare, că nu fusese nici o lumînare: pur şi simplu, două lumi se ciocniseră pe ringul de dans şi produseseră un scurtcircuit. M-am gîndit la acest episod, vechi de trei-patru ani deja, atunci cînd am citit că Neagu Djuvara tocmai a împlinit 90 de ani. Ce să mai spun altceva, decît un banal "Nu-i arată"? Dar dl Djuvara mai "simbolizează", cred, ceva - oricît de tocit ar fi devenit acest verb. Şi ceea ce "simbolizează" dl Djuvara nu este acea mult-invocată (şi la fel de plată!) formulă, "tinereţea spiritului". Spiritul dlui Djuvara nu este "tînăr", pentru simplul motiv că, la tinereţe, nu prea ţi se întîmplă să fii înţelept. Dar este un semn al timpurilor pe care le traversăm că ea, tinereţea, este astfel valorizată. Recent, un cotidian (altminteri viu şi de o bună prestaţie intelectuală) a alunecat pe această coajă de banană banală, publicînd un material în care era celebrată "tinereţea spirituală" a unor seniori... (Mă grăbesc să adaug că, din fericire, nu se vorbea acolo de sărbătoritul nostru de astăzi!) În contrapartidă, un număr de tineri şi încă-tineri intelectuali - printre care doi colegi de redacţie - erau întorşi cu faţa la zidul generaţional; n-o să repet calificativul aplicat colegei (mi s-a părut o mîrlănie), o să spun doar că mai tînărul coleg era urecheat/snobat pentru că şi-ar face veacul "printre cei în vîrstă"... Ce lume sucită! Cînd eram adolescent, şi apoi "încă-tînăr", nimic nu mă satisfăcea mai mult, din p.d.v. intelectual, decît să-mi "fac veacul" printre cei în vîrstă. Erau cei care mă fascinau şi de la care aveam ce învăţa - în vreme ce tinerii mă plictiseau cumplit. Astăzi, mai mult de un sfert de veac după, nu ştiu dacă m-am maturizat plenar (probabil că nu), dar ştiu că, în continuare, îmi aleg prietenii dintre cei de vîrsta mea sau mai în vîrstă. Nu este un "age"-ism invers, doar ca să fiu în răspăr cu trend-ul, ci o constatare: am, în continuare, mai multe de învăţat de la ei decît de la tinerii furioşi de astăzi. Dacă accept, ca pe o explicabilă cochetărie, complimentul că "nu arăt" anii pe care-i arată buletinul, m-aş simţi de-a dreptul insultat să se sugereze că spiritul meu (ăla care e) ar fi "veşnic tînăr"! Un deceniu interbelic, aproape jumătate de secol, zeci de ani de studiu şi mii de cărţi între noi - pentru a anula orice posibilă comparaţie -, aşa şi cu dl Djuvara. Fără a-l flata cu orice preţ şi fără a forţa vreun paradox, aş spune că domnia sa arată (incredibil de) tînăr. Are condiţia fizică, alura alertă şi acea energie crudă care-l pot aduce în mijlocul unei puştimi de discotecă, pentru a da din picioare pe beat-uri de ultimă oră. Dacă însă vorbim de spiritul dlui Djuvara, acesta are exact vîrsta sa biologică: este un patriarh afabil şi magnanim, care ştie că înţelepciunea nu-nseamnă nici să perorezi scorţos, nici să te pui la mintea copiilor, ci să le povesteşti acestora, cu savoare şi tact, istoria lumii, păstrînd nădejdea ca aceştia să-nveţe ceva din ea. Iar dacă mintea lor este destul de deschisă, o vor face. Înţelepciunea nu este "plicticoasă" decît pentru proşti.
