Născut în URSS

l Printre cei ce îşi dispută ceea ce denumim generic "memoria comunismului" a mai apărut un jucător ce propune o nouă abordare: Vasile Ernu şi a sa carte intitulată simplu Născut în URSS, Editura Polirom, 2006. Împărţită între tăcerea dureroasă a Memorialului de la Sighet, analiza ludică şi fără pretenţii a cărţilor "roz" ale comunismului sau abuzurile de memorie asociate deschiderii progresive a arhivelor Securităţii, memoria comunismului este o memorie în "bucăţi", caleidoscopică. În fostele societăţii est-europene, fiecare individ aparţinea, la rîndul său, unei multitudini de grupuri. Disocierea funcţională a propriei experienţe personale a comunismului împiedică accesul la o memorie unificată a acestuia - aşa cum s-a încercat o vreme pe la începutul anilor ’90, cînd serialul Memorialul durerii şi cărţile ce relatau experienţe concentraţionare, erau "locomotivele" memoriale ale trecutului comunist.m Individul îşi "bricolează" propria sa viziune asupra trecutului şi prin intermediul grupului din care provine. Întîmplarea face să cunosc bine grupurile de studenţi basarabeni din care provine autorul, cei cu care am împărţit o perioadă din viaţa mea bucuriile şi privaţiunile asociate vieţii de student de la începutul schimbătorilor ani ’90. Născuţi la periferia imperiului, conştienţi de statutul subaltern printre popoarele din "marea familie" care alcătuiau URSS, străini într-o ţară căreia îi vorbeau limba, dar despre care învăţaseră ani de-a rîndul că reprezintă răul absolut la adresa existenţei Moldovei pruto-nistrene, "basarabenii" au fost nevoiţi să-şi construiască în grabă o memorie socială fictivă, al cărei punct de rezistenţă îl reprezintă tocmai acel homo sovieticus atît de des pomenit în cuprinsul cărţii, dar niciodată definit cu exactitate. Relicvariul memorial, stropit din belşug cu vodca marca "Nostalghia", pe care îl reprezintă cartea lui Vasile Ernu, este un exemplu în acest sens. l Istoricul francez Pierre Nora dedică un capitol consistent noţiunii de generaţie în monumentala trilogie pe care a coordonat-o, Les Lieux de Mémoire, lucrare ce a consacrat diferenţierea noţiunii de memorie de cea istorie. Pentru Nora, memoria asociată unei generaţii nu ţine doar de psihologia individuală. Locurile, în care acesta se condensează, se exprimă cel mai pregnant, sînt tocmai locurile comune, centrele de participare colectivă, ce permit imediate apropieri personale între indivizi. Cartea lui Vasile Ernu este şi o carte generaţională, iar autorul nu ascunde acest lucru. Obsesia "tualetului", ca loc de "intimitate colectivă" (sic!), a "komunalkăi" sau a defilărilor de 1 Mai verifică afirmaţia de mai sus. Pentru cei de dincolo de Prut, pionierii şi uteciştii din România lui Ceauşescu, condensatoarele de nostalgie sînt internatele, căminele studenţeşti, practica agricolă sau taberele gratuite de la Costineşti. Nici "noul val" al tinerilor romancieri nu este străin de ele. Oare de ce? Mai pot oare tinerii de astăzi să înţeleagă acest lucru? Teribila "ruptură generaţională", pe care o trăim în ultima vreme, îşi are rădăcinile şi în tendinţa unora de a imortaliza trecutul pentru a memorializa mai bine prezentul, după cum spune Pierre Nora. Iar "memorializarea" trecutului se produce uneori cu riscul de a irita pe cei din jur (a se vedea şi unele comentarii inflamate la adresa acestei cărţi, chiar la limita decenţei). Nu a fost încă inventată o metodă universal acceptată care să-i mulţumească pe toţi cei care sînt preocupaţi de memoria comunismului. l Într-un articol publicat în anii ’30, un preot ortodox român, proaspăt întors din America de Sud, debordînd de idei şi impresii de voiaj, propunea pe un ton cît se poate de serios construirea, pe malul Nistrului, a unei statui uriaşe, care să-l reprezinte pe Christos cu braţele întinse. Scopul: stoparea invaziei bolşevice şi individualizarea României ca "ţară a crucii". Nu întîmplător am reamintit această veche propunere: de-a lungul timpului s-a creat şi consolidat, între România şi spaţiul slav de la Est, o cortină a necunoaşterii, dispreţului şi complexelor de tot felul, alimentată generos de "bovarismul geocultural" al românilor şi ambiţia imperială a Moscovei. Prinsă între cele două cîmpuri de forţă, Moldova şi locuitorii săi au fost obligaţi să se "înţeleagă" cu cele două părţi pentru a supravieţui. Din acest punct de vedere, eu percep cartea lui Vasile Ernu şi ca pe o poartă deschisă pentru înţelegerea fostului spaţiu sovieto-rusesc, cu care ne-am învecinat atîta vreme, dar care ne-a rămas (cvasi)necunoscut. Autorul are toate calităţile passeur-ului (călătorului) dintre două lumi (vede detalii cu care cei rămaşi acasă s-au obişnuit sau le-au uitat) şi defectele sale (tendinţa pronunţată de a înfrumuseţa excesiv o realitate mult mai crudă). Vasile Ernu ne ajută, stîngaci şi involuntar, să acceptăm şi să înţelegem mai bine dimensiunea "slavă" a sufletului românesc, cea îndelung refulată, imposibil de explicitat, dar atît de evidentă în ochii străinilor ce ajung să ne cunoască mai bine. l Întrebări şi nedumeriri de simplu cititor: tonul detaşat, pe alocuri ironic al autorului, este real sau fabricat în vederea "marketizării" cărţii? Să nu uităm, ne-am născut în comunism, dar ne vindem cartea (se pare că bine) totuşi în capitalism! "Scînteia utopică" a lui Lenin, des menţionată şi deschis regretată în carte, chiar merită păstrată? Dacă într-un viitor, imposibil de precizat, ea va aprinde un alt foc revoluţionar, putem face abstracţie de victimele pe care obligatoriu le va produce? Vasile Ernu este un veritabil "leninist" sau a virat pur şi în Che-Guevara fashion, socialism de tricou ce începe să-şi facă simţită prezenţa şi la noi? Povestea celui de-al doilea război mondial, descrisă în carte, seamănă cu cea prezentată în manualele şcolare sovietice. În acest caz, România a fost o ţară agresoare? - exerciţiile memoriale duc indubitabil la conflicte de interpretare. Memoria colectivă, ceea ce se transmite peste timp, este o reconstrucţie a trecutului prin adaptarea faptelor trecutului la cerinţele prezentului (Maurice Halbwachs). Dacă ar trebui să-l credem pe marele sociolog francez, procesul de "adaptare" la cerinţele prezentului nu duce, în cazul acestei cărţi şi a altora asemănătoare, la inevitabile, fatale conflicte cu cei care percep altfel, dureros şi revendicativ, comunismul? l Publicul din România trebuie să se obişnuiască, odată cu trecerea timpului, cu ideea că dreptul de a vorbi despre trecutul comunist nu aparţine doar celor ce au suferit în gulaguri şi închisori, istoricilor profesionişti sau pasionaţilor de arhive, el aparţine şi celor ca Vasile Ernu, cei ce au făcut din nostalgie o "formă benignă a memoriei", după cum scrie profesorul Sorin Antohi în relaxat-detaşata postfaţă a volumului. El doar a deschis un drum în această direcţie. Nu trebuie să li se ceară acestora nici un stil literar perfect, nici ambiţii veritative exagerate, plasate sub semnul "fidelităţii epistemologice" a amintirii cu privire la ceea ce s-a întîmplat cu adevărat în comunism (Paul Ricœur). Dar acest exerciţiu intelectual nu trebuie să iasă prea mult din matricea istorică, tentaţia de a înlocui exerciţiul memorial cu istoria propriu-zisă fiind extrem de mare, iar rezultatele pe termen lung, imprevizibile. Violenţa fondatoare a comunismului şi puterea sa traumatică nu pot fi (încă) trecute prea uşor cu vederea, cel puţin în acele ţări care l-au cunoscut în mod direct şi nu doar prin intermediul cărţilor, filmelor, saiturilor Internet şi tricourilor inscripţionate cu stea roşie.