Handke, Vanessa, Bookfest-ul, TIFF-ul şi IF-ul

* În România literară nr. 25, sub titlul "Dreptul de a greşi" (anunţat încă de pe copertă), Rodica Binder scrie o foarte binevenită corespondenţă despre ceea ce se numeşte, deja, "cazul (sau scandalul) Handke". Faptele sînt cunoscute: marele scriitor austriac (care a dezvăluit atrocităţile comise de musulmani în conflictul iugoslav) a fost "interzis" de Comedia Franceză, care urma să-i monteze una din piese - decizie precipitată şi de participarea lui Handke la funeraliile lui Miloşevici... Apoi scriitorul a fost propus pentru Premiul Heine (unul din cele mai prestigioase premii literare germane) dar, încă o dată, politica şi-a vîrît coada, tulburînd apele şi ducînd la demisia juraţilor care-l nominalizaseră pe scriitor... Regizorul Wim Wenders (care a colaborat cu Handke la cîteva din marile sale filme) a scris în apărarea sa, în timp ce Daniel Cohn-Bendit, fostul provocator, l-a comparat pe Handke cu... preşedintele iranian Ahmadinejad. (!) "Botho Strauss, eseist şi dramaturg, el însuşi un spirit provocator - scrie Binder -, înşiruind retoric întrebările într-un articol apărut în Frankfurter Allgemeine Zeitung sub titlul ŤCe rămîne din Handke», relevă deficienţele unei lecturi a operei prin ochelarii ideologiei şi ai corectitudinii politice. (...) Cert este că Ťpartida s-a încheiat», iar editorialiştii se grăbesc rînd pe rînd să deducă morala unei fabule amare: amestecul politicii în treburile literaturii a fost şi de astă dată, ca întotdeauna, unul nefast." * Că artiştii nu sînt cei mai inteligenţi comentatori ai politicii o dovedeşte şi interviul (cotit, pigulit, scrîşnit, luat cu chiu, cu vai de Alexandra Olivotto) Vanessei Redgrave în acelaşi număr al R.l.; onestă, Olivotto povesteşte, în paranteze exasperate şi (auto)ironice, caznele prin care a trecut dialogînd cu dificila vedetă... Or, dacă părerile lui Redgrave despre arta actorului, filme, cineaşti ş.a.m.d. sînt pertinente, cînd se ajunge cu discuţia la probleme "grele" - şi Redgrave a avut, dintotdeauna, un talent uriaş să se implice în astfel de probleme -, răspunsurile ei sînt de un comic involuntar abisal... "De ce aţi militat contra războiului din Irak, o întreabă, la sfîrşit, A.O.; "Oh, am participat la multe demonstraţii împotriva acestui conflict armat. La fel ca toată lumea. (!, n.m.) Aveam motive întemeiate şi interconectate pentru care protestam. În primul rînd, pentru că ştiam că irakienii nu au cum să aibă arme de distrugere în masă. (de unde "ştia"?!) Dacă ar fi existat, cred că israelienii i-ar fi exterminat înainte să poată mişca un deget. (!!) În al doilea rînd, ştiam că războiul era motivat exclusiv de politica neoconservatoare a Administraţiei Bush. Eram sigură că se va transforma într-un război de ocupaţie. (de aia "ocupanţii" vor să se retragă...) Evident că mi-am dorit întotdeauna ca Saddam Hussein să piardă puterea şi am fost mereu convinsă că, dacă n-ar fi existat interferenţa şi sprijinul pe care i l-au acordat marile puteri mondiale, irakienii l-ar fi dat jos înainte de război, dar au fost împiedicaţi să o facă pînă în ultimul moment. (altfel spus, "marile puteri mondiale" au preferat să-l ţină pe Saddam la Bagdad pînă cînd i-au declarat război!?!) Fireşte, asta ar fi trebuit să se întîmple, e normal să ajuţi un popor să scape de un tiran. (Păi, nu asta s-a întîmplat?!) Am ştiut că va fi un dezastru, dar eram la curent şi cu rolul Kremlinului în toată această poveste." (Wow. Cool.) În concluzie: Vanessa R. a fost "mereu convinsă", "sigură", "ştia" sau "era la curent" cu tot... De ce, Doamne iartă-mă, mai joacă în nişte amărîte de filme, în loc să fie "leading actress " pe Marea Scenă a Lumii?? * Tot acolo, în rubrica sa "La microscop", Cristian Teodorescu pune punctul pe "i" ("i"-ul din Humanitas!) în privinţa recent-încheiatului Bookfest; sub titlul "Cine a confiscat tîrgul", C.T. scrie: "Liiceanu a rechiziţionat Bookfest în folosul editurii sale!, mi-a spus un critic literar, persoană onestă, dar antiliiceanist cu program. Salonul de carte de la Paris e organizat de Gallimard? Are nevoie Salonul de carte de la Paris să fie organizat de Gallimard? - am întrebat. Sînt de acord că directorul Editurii Humanitas face reclamă cărţilor pe care le scoate. Dar dacă el n-ar avea creditul pe care şi l-a cucerit în rîndurile cititorilor şi ale unei părţi însemnate din opinia publică, ar sta cineva să-l asculte? Iar cărţile care apar la Humanitas sînt scrise de niscai impostori pe care nu i-ar publica nimeni sau, dimpotrivă, mulţi autori vor să-şi vadă volumele editate de Humanitas şi sînt trimişi la plimbare? Gabriel Liiceanu poate fi o persoană dificilă, ca orice autor. Poate avea slăbiciuni, ca orice om, dar nu s-a ales de unul singur preşedintele Asociaţiei Editorilor Români. Această asociaţie, şi nu Gabriel Liiceanu de capul lui, a decis să organizeze Bookfest." * Mare trebuie să fi fost supărarea lui Cătălin Mitulescu că n-a luat nici un premiu la TIFF... Într-un simpatic interviu ("Aş veni la TIFF şi ca voluntar") acordat lui Mihai Fulger în Observator cultural nr. 69, Radu Mihăileanu (membru al juriului) vorbeşte pe aproape o coloană întreagă despre cît de mult a plăcut filmul juriului lui C.M. Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii, numai că, fatalitate, el n-a mai primit nici măcar o menţiune (!). "I-am explicat imediat situaţia lui Cătălin - spune Mihăileanu -, bine, eu ştiu că e greu să înţelegi, chiar dacă îţi spun oamenii după aia că meritai un premiu, e doar vorbărie... Singurul lucru care mă consolează pe mine şi care îl va consola şi pe el, pe termen lung, este faptul că s-a dovedit un regizor extraordinar. Chiar dacă noi n-am putut să-i dăm un premiu acum, el va mai lua cu filmul ăsta multe premii, iar publicul, românesc şi din lumea întreagă, va veni în număr foarte mare să-l vadă, deci sînt convins că nu va fi nici o problemă pentru cariera lui. Asta e singura consolare a mea şi a celorlalţi. În rest, sîntem fericiţi pentru Corneliu..." Consolarea, pentru "regizorul extraordinar" Cătălin Mitulescu, ar putea fi acel "milion de spectatori" pe care şi-l doreşte pentru filmul său. Din lumea întreagă, fireşte. * În acelaşi nr. al Obs. cult., în suplimentul despre "Institutul Francez la aniversare" (70 de ani, La mulţi ani!), Adina Diniţoiu stă de vorbă cu E.S. Hervé Bolot, ambasadorul Franţei la Bucureşti, cu Irina Boulin-Ghica, actuala directoare a Institutului, şi relatează despre seara omagială (19 iunie) de conferinţă + concert la "Elvira Popescu"; nu tot A.D. este autoarea unui "Scurt istoric al Institutului Francez din Bucureşti" - text, ne informează revista, "extras din placheta aniversară editată de Institutul Francez". Din păcate, este un text lacunar: deşi enumeră multe momente importante ale Institutului, şi chiar - la un moment dat - listează numele directorilor I.F. care s-au perindat prin clădirea din bd. Dacia 77, în capitolul "Din 1990 pînă astăzi" lipsesc doi dintre cei mai energici, mai charismatici şi mai inteligenţi directori ai acestui Institut: Norbert Dodille şi Jean-Marc Colombani! Ca adolescent care chiuleam de la liceu găsindu-mi adăpost în clădirea albă de pe Dacia, fac cuvenita rectificare