Disconforturi
(aceasta nu este o enervare!) Pe vremuri, de copii se ocupau doicile, troicile şi celelalte auxiliare domestice. În orice caz, nimeni nu se ducea cu copiii în cîrcă pe trenuri, avioane ş.a.m.d.: "pe vremuri"-le la care ne referim, acestea nici nu se inventaseră... Dar nu-mi amintesc nici de vreun roman, pre-industrial, în care să se vorbească de - să zicem - marchiza X, care-a ieşit din casă la ora 5 şi s-a urcat în trăsură, luînd cu ea nu doar calabalîcul femeiesc, ci şi copilul! Deplasarea copiilor pe largi distanţe este o distracţie a modernităţii; oamenii "vechi" îşi ţineau odraslele pe lîngă casă. Facilitatea transporturilor a dus la această fatalitate: părinţi "emancipaţi" care-şi cară odraslele peste tot! Dai peste ei în muzee, săli de concerte, la festivaluri de film. Au devenit un fel de apendice şic al părinţilor foarte tineri şi foarte mobili, victime ale unei concepţii mult-prea-moderne despre educaţie: aceea potrivit căreia copiii trebuie "expuşi Artei" de la cea mai fragedă vîrstă. Un fel de: Care e cel mai sincer (căci inocent) admirator al lui Damien Hirst, Daft Punk & Peter Greenaway? Bebe-ul cu biberonul. Sînt chinuiţi şi copiii, sînt chinuiţi şi cei care n-au nici o legătură cu ei. În trenurile franceze, deşi există ţarcuri special amenajate - vagoane puse la dispoziţia ţîncilor şi a masochiştilor de părinţi, în care să zbiere unii la alţii pînă surzesc -, te trezeşti cu ei pe locul de-alături, intratabili, intarisabili şi interminabili, mici pacoste plîngăcioase care-ţi mai şi pretind să le dai atenţie... Şi lumea, de voie-de nevoie, joacă jocul amenităţii; surîde unui ţînc mucos care-ar trebui nu doar şters la nas, ci înfăşat de-a dreptul, de sus pînă jos! Nu ştiu unde vom ajunge. Îţi vine să spui, "Părinţii din ziua de azi..." Sigur, cei care se plîng de astfel de neplăceri vor fi veşnic antipatizaţi de cei care le produc - adică părinţii, căci copiii n-au nici o vină. Dar nu poţi să nu te gîndeşti, atunci cînd nimereşti chiar alături de vreun mic monstru urlător, că "modelul chinezesc" ar trebui implementat peste tot: cîte un copil pe cap de familie este suficient. Ca automobilul; toţi sîntem de acord că sînt deja prea multe maşini, care poluează, parchează, aglomerează şi blochează peste tot... Ce-ar însemna ca fiecare posesor de carnet să aibă nu una, ci două-trei maşini?! Ce-ar însemna ca fiecare familie să aibă o grădiniţă - ca pe vremuri, cînd timpurile erau mai moi şi mai tandre? Şi să existe, brusc şi la scară planetară, o penurie de doici, troici & babysitter-e? Nici nu vreau să mă gîndesc! În fond, nu cer decît să trăiesc într-o lume confortabilă. Cu copii puţini şi staţionari. Dar se pare că asta a devenit un scandal...
