Declaraţie
Sussemnatul, senior editor la Dilema veche, 46 de ani bătuţi pe muchie, 1,76 m, 70 kg (ai!), păr cărunt, ochi căprui, ochelari cu mai multe rame, curat la trup, nu ştiu de suflet..., declar pe propria răspundere, liber şi nesilit de nimeni, că renunţ (refuz) să mă mai enervez în anul în care am intrat, recte 2006. Prin urmare, nu voi mai scrie "Mă enervez, deci exist (...Exist, deci îi enervez pe alţii)", ajungînd la concluzia că, de existat, exist oricum, chiar şi fără să mă enervez, iar de enervat, iarăşi, mă enervez oricum, indiferent dacă rubrica asta există... Vestea bună, aşadar, e că nu voi mai scrie eu sub această rubrică. Vestea proastă este că ea, rubrica, nu se desfiinţează: se vor găsi, cu siguranţă, destui care să aibă un nerv, două, de vărsat sub ea. Am luat această decizie, după o matură chibzuinţă, în noaptea de la cumpăna anilor. Se zice că e bine să-ţi faci planuri în noaptea de la cumpăna anilor. Se mai zice că e bine să nu le divulgi, în noaptea de la cumpăna anilor (îmi place cum sună "noaptea de la cumpăna anilor"...), dar poţi s-o faci după. Nu scrie nicăieri că nu poţi s-o faci după. (După noaptea de la cumpăna anilor.) Dar mai există ceva - întotdeauna mai există ceva! Am remarcat, citind presa noastră, că există prea multă negaţie şi prea puţină afirmaţie. Nu există ceea ce se cheamă critică "constructivă". Ei, da, puteţi să rîdeţi cît vreţi - sînt de acord, şi eu, că sună ca dracu'. Dar ăsta e adevărul. Toată lumea înjură pe toată lumea, pe bisericuţe, găşti, grupuri şi sfere de interes. Chestia asta nu e în regulă. După cum nu e în regulă că, dacă eşti amic cu X sau cu Y, nu poţi să-l (o) lauzi, că deh, "nu se face"... Ba se face! Atunci cînd merită, e păcat să n-o faci. Cînd dai pe-afară de entuziasm, e bine să-l strigi. Mai ales cînd vezi că sînt atît de puţine motive să te entuziasmezi pentru ceva. (Recunosc, fraza asta ar trebui ştearsă!) Am observat acest fenomen mai ales în critica noastră. Mulţi scriu de parc-ar avea gurile cusute. Nu le vine să laude cu toată gura. Sînt prudenţi, rigizi, frigizi. Frigiditatea pare să fi devenit noua centură de castitate. Au impresia că, dacă lasă să se vadă prea mult că le-a plăcut ceva, îşi pierd castitatea. E o prostie! Prima plăcere a unui critic ar fi să laude. Entuziasmul ar trebui să semene cu libertinajul. Iar admiraţia, cu desfrîul total! De aceea, nu mi-e ruşine să declar: am adorat cartea Ioanei Pârvulescu, În intimitatea secolului 19! Ştiu că nu sînt singurul - au apărut, inclusiv la noi, în Dilema veche, recenzii şi recomandări foarte bune la acest volum -, dar, pentru că sînt prieten cu Ioana, s-ar fi "cuvenit", vezi Doamne, să tac. Ei bine, nu tac: sărbătorile care-au trecut ar fi fost searbede fără bucuria citirii acestei cărţi. O bucurie totală, împărtăşită cu alţii şi alţii şi alţii - şi pe care simt nevoia s-o împărtăşesc, iată, şi cu voi, cei care citiţi aceste rînduri. Sper să nu mi-o luaţi în nume de rău. Căci Ioana a avut dreptate: lumea reconstituită de ea chiar merită admiraţia noastră. Sînt oameni de care te îndrăgosteşti, pe care ţi i-ai fi dorit contemporani. Nu mi-aş schimba secolul - confortul de-acum şi toate celelalte avantaje nu sînt de lepădat -, dar mi-ar plăcea să pot fi în preajma celor care-au făcut "paşoptul" şi "şapteşaptele"... Şi, deschizînd cartea, pot! Eroismul lor lipsit de egoism, curajul cotidian, domestica lor înţelepciune şi mica fericire a fiecăruia - toate acestea îmi vorbesc, astăzi, la o sută şi ceva de ani de cînd nu mai sînt. Îmi "dictează" acest exerciţiu de admiraţie. Ioana, îţi mulţumesc!
