Cristi Puiu reloaded

Cu o zi înainte să apară "Divanul" nostru cu Cristi Puiu primeam - pe email - cîteva link-uri la cronicile unor critici americani re: Moartea domnului Lăzărescu... Iată ce scrie cel mai cunoscut dintre ei (David Denby) în The New Yorker: "Lui Cristi Puiu nu-i place să se grăbească. El menţine camera de filmat la o distanţă medie, evitînd close-up-urile evidente, iar la sfîrşit simţim că am înţeles cîte ceva despre români, despre spitale şi despre ce înseamnă să mori. Această înţelegere este rezultatul unei forme speciale de ironie: ştim că un film e un artefact, care durează două ore, în cursul căruia ceva se întîmplă; ştim că Lăzărescu va muri. Dar personajele nu ştiu acest lucru. Ele nu simt nimic din alarma pe care-o simţim noi, şi tot ce ne dorim e să putem intra în cadru ca să le zgîlţîim. (...) Asemeni unui colet excedentar ce nu poate fi predat la destinaţie, Lăzărescu este dus de colo-colo, de la un specialist arogant la altul... Se naşte un soi de comedie neagră ce-şi are rădăcinile, cred, atît în literatura est-europeană a secolului XX, cît şi în lunga experienţă cu birocraţia comunistă. Doctorii flecăresc, spun bancuri, îşi fac favoruri. În timp ce ei pierd vremea, Lăzărescu alunecă într-o incoerenţă semi-poetică, precum nebunul de Lear. (...) Ar fi o eroare, cred, să citim filmul acesta doar ca pe o satiră a medicinei româneşti sau a letargiei caracterului românesc. Lăzărescu nu e decît un singuratic care se duce, dar am vrea măcar o clipă de recunoaştere a faptului că viaţa acestui om se sfîrşeşte. Reacţia noastră trece de la dezgust la simpatie şi de la amuzament sinistru la ceva apropiat de solidaritate şi dragoste. Lăzărescu este reprezentantul nostru care dispare în noaptea finală." J. Hoberman - temutul "tartor" de la Village Voice - spune aşa: "Dacă există ceva mai greu de vîndut decît un film românesc făcut de un regizor necunoscut, atunci acela este un film românesc de un regizor necunoscut căruia îi ia 2 ore şi jumătate pentru a spune povestea unui pensionar de 62 de ani care face o ultimă călătorie la spital. Poate ajuta cu ceva faptul că Moartea domnului Lăzărescu este marea descoperire a ultimului festival de la Cannes şi, în multe privinţe, cel mai remarcabil film recent care iese pe ecranele newyorkeze în această primăvară? (...) Filmul are un scenariu foarte elaborat, dar e filmat ca un documentar. Cinematografic, este un tur de forţă, cu Puiu simulînd cu succes - sau, mai degrabă, orchestrînd - textura instituţională a unui vérité semnat Frederick Wiseman. (...) Printre altele, hiperrealitatea pusă în scenă oferă o dialectică surprinzătoare a dramei şi artificiului. Filmul oscilează între naturalism şi alegorie. (...) M.d.L. e cît se poate de visceral. Toate discuţiile despre mirosuri ne fac să fim recunoscători că verosimilitatea filmului nu se extinde la aroma-rama. De asemenea, sîntem cruţaţi de sentimentul suferinţei - în orice caz, dl Lăzărescu nu pare să se plîngă. La modul cel mai profund, moartea lui este spectacolul nostru. Viaţa este pentru cei vii; oricît de numeroşi sau de aglomeraţi în rezervele lor, cei morţi şi cei pe cale să moară sînt de capul lor." Articolul poartă titlul "Arta de a muri". În fine, Liza Schwarzbaum (de la Entertainment Weekly) adaugă: "Dacă această dramă ar fi fost lansată în 2005, ar fi fost printre primele trei din Top Ten-ul meu - într-atît Lăzărescu este un film bogat şi pasionant despre mici momente umane universale şi uriaşul eşec al sistemului." Schwarzbaum mai aminteşte faptul că Puiu s-a ocupat de pictură şi că este un fan al lui Eric Rohmer, dar - ca şi Hoberman - observă similitudini cu documentarele lui Frederick Wiseman. (Primul care le-a remarcat, într-o relatare despre film, este Petre Rado, un fotograf newyorkez de origine română, în publicaţia Scrisul românesc, recenzată în D.v. nr. 94.) Dar cel mai entuziasmat de filmul lui Puiu este Stephen Holden, de la The New York Times, care nu ezită să vorbească despre o "capodoperă spinoasă (thorny)". Pornind de la un citat din F. Scott Fitzgerald - "În adevărata noapte a sufletului e-ntotdeauna trei dimineaţa" -, Holden se întreabă: "Toate bune şi frumoase, dar ce se întîmplă cu adevărata noapte a trupului? Nu e ceva frumos. Poţi să te opreşti să-ţi omori sufletul cu alcool, dar nu-ţi poţi opri trupul să moară." Wiseman este din nou invocat, ca posibilă influenţă - sau simplă coincidenţă. (Ar fi fost interesant să-l întrebăm pe Cristi Puiu ce părere are despre documentarele lui Frederick Wiseman!) În orice caz, dacă tonul - şi verdictul - criticilor americani şi francezi sînt cam aceleaşi cu ale celor români, este inutil să căutăm - în presa americană sau franceză - opinii ale nespecialiştilor! Iar o "cronică" precum aceea a unui anume Radu Preda - care, în Săptămîna financiară, scria că ar fi bucuros să-i facă toaleta mortuară... lui Cristi Puiu! (!) - ar fi de neconceput; cel mult, ar putea intra - cu oarecare indulgenţă - pe forumul de discuţii între cititori...