Berlin lin şi accidentat

A 56-a ediţie a Berlinalei s-a terminat - nu numai pentru mine - cu o decepţie: minunatul film al lui Robert Altman, A Prairie Home Companion, nu a primit nici un premiu... Berlinul, "marketat" ca un festival politic, nu se dezminte; juriul condus de actriţa Charlotte Rampling a preferat să acorde Ursul de Aur co-producţiei bosniace Grbavica, un film de debut despre traumele lăsate de război. Ce am ratat În primul rînd, însuşi filmul cîştigător. Prezentată în proiecţia de dinaintea filmului lui Altman, această dramă familială a avut, de fapt, puţini susţinători printre festivalieri: cronicile au fost slăbuţe şi, la sfîrşitul zilei, nimeni nu vorbea despre Grbavica, ci despre A Prairie Home Companion... Ce-i drept, au existat şi opinii - mai curînd, ecoul unor opinii "oficiale" - cum că filmul lui Altman nu era prea "politic". Dar, pentru numele lui Dumnezeu, de ce ar fi trebuit să fie!? Dacă Berlinala a ajuns doar un "festival al filmului politic", ar trebui să-şi pună această definiţie pe frontispiciu şi să renunţe a mai include filme "non-politice"! Altminteri, este pură ipocrizie: invită în selecţia competitivă un "film cu staruri" (Meryl Streep, Woody Harrelson etc.) pentru a-şi asigura cota de glamour pe covorul roşu, după care îşi freacă mîinile şi lasă în sarcina unui juriu care s-a certat ca la uşa cortului să atribuie "premiile politice". Este cel puţin o lipsă de politeţe faţă de un maestru ca Altman şi faţă de alţi maeştri, precum Claude Chabrol sau Sidney Lumet (primul - septuagenar, al doilea - octogenar ca şi Altman), care au fost incluşi în competiţie cu ultimele lor filme (L'ivresse du pouvoir, respectiv Find Me Guilty) în condiţiile în care ele ar fi putut fi prezentate în afara competiţiei, precum The New World al lui Terrence Malick. Am ratat şi jumătate din docu-drama The Road to Guantanamo, un denunţ politic semnat de britanicul Michael Winterbottom (Ursul de Aur 2003 pentru In This World), care îşi propusese să sensibilizeze publicul berlinez în legătură cu soarta prizonierilor de la baza cubaneză: misiune îndeplinită (filmul primind, foarte previzibil, şi un premiu: cel de regie), mai puţin în ce mă priveşte... Am mai ratat două documentare pe care ţineam să le văd - şi asta deoarece, la Berlin, dacă ratezi din prima un film, slabe speranţe să-l mai apuci după aceea: îl "vezi" doar din auzite. Aşa s-a întîmplat cu Absolute Wilson (un documentar despre marele regizor de teatru Robert Wilson - un om ale cărui superproducţii de scenă le vedeam, în fotografii, încă de pe la 16 ani...) şi cu Matthew Barney: No Restraint, un fel de "making-of" al lui Drawing Restraint 9, filmul lui M.B. cu soţia Björk, deja văzut la Veneţia; Barney era în juriul condus de Rampling şi includerea acestui documentar în secţiunea cea mai cool a Berlinalei, Panorama, alături de filmul despre Wilson (şi el prezent la Berlin), a fost încă o modalitate de a da ceva glanţ unei ediţii care a cam dus lipsa acestuia. Ce am bifat Cam tot - toate secţiunile (Competiţie, Panorama, Forum) reunite. În primul rînd (patriotisme oblige!), filmele româneşti incluse în Berlinala 56: Legături bolnăvicioase - debutul în lungmetraj al lui Tudor Giurgiu (în Panorama) - şi tandemul Tertium non datur (de Lucian Pintilie) şi Visul lui Liviu (de Corneliu Porumboiu), două mediumetraje prezentate în Forum. Legături bolnăvicioase - ecranizare a romanului Ceciliei Ştefănescu - va avea premiera românească la sfîrşitul lunii martie şi este, cu siguranţă, un film teribil de aşteptat (la cotitură): nu doar pentru că regizorul este preşedintele TVR, ci şi pentru că povesteşte o iubire între două fete, Kiki şi Alex; de fapt, noutatea - dincolo de ştirea de tabloid - este în altă parte: este un film intimist, care nu-şi propune să "reflecte realitatea socio-economică" a României, ci "doar" complicaţiile sentimentale ale unui triunghi de tineri urban-sofisticaţi, o "specie" pe care n-am mai văzut-o pînă acum în filmul românesc! Cît despre Tertium non datur "featuring" Visul lui Liviu (filmul tînărului Porumboiu, deja văzut la multe festivaluri, a fost prezentat "la pachet" cu filmul lui Pintilie, la rugămintea expresă a maestrului), acestea au fost văzute deja într-o proiecţie excepţională la ICR, acum o săptămînă; ceea ce trebuie spus este că nu, filmul lui Lucian Pintilie, nu este "naţionalist" (cum a opinat un comentator român stabilit la Berlin), ci taman "viţăvercea"! Dar probabil că, atunci cînd ratezi ironia fină a acestui film (sau n-ai avut-o niciodată), e posibil să vezi şi aşa ceva în el... "Umbra" lui Pintilie (din Reconstituirea) a însoţit - în ce mă priveşte - şi vizionarea filmului iranian premiat (ex aequo, cu Ursul de Argint - Marele premiu al juriului), Offside al lui Jafar Panahi. Nu era singurul film iranian în competiţie: a mai existat şi Zemestan (It's Winter), o foarte simplă "sonată de iarnă" semnată de cineastul Rafi Pitts, care m-a impresionat prin frumuseţea imaginii şi dezinvoltura actorilor (toţi, neprofesionişti). Dar Offside era, din start, "a winner": un scurt (şi foarte alert, ceea ce - în cinematograful iranian - este o performanţă în sine) film aproape documentar despre încercările unor fete, microbiste înrăite, de a intra la meciul de fotbal Iran-Bahrein; cum, în Iran, femeilor li se interzice accesul pe stadioane (pentru "a nu auzi cuvinte murdare"), fetele se deghizează în băieţi şi-şi încearcă norocul... Evident, sînt prinse, închise într-un fel de ţarc ad-hoc şi nevoite să audă meciul din gura unui soldat devenit crainic radio. Panahi reuşeşte, într-o acţiune care nu lîncezeşte o clipă, să demaşte absurdul interdicţiilor islamice mai bine decît ar face-o orice carte sau articol de ziar - o scenă, în special (una din fete este nevoită să-şi pună pe faţă un afiş cu chipul unui jucător, ca o "cagulă" comică, pentru a putea merge la toaletă...), este un moment de antologie! Ca în Reconstituirea, societatea este surprinsă într-un fapt-divers-revelator, la marginea unui stadion care mai mult se aude decît se vede; invers decît în filmul lui Pintilie, deznodămîntul este fericit - ba chiar vesel: Iranul cîştigă (meciul cu Bahreinul) şi toate "vinovăţiile" se topesc în euforia generală. Mai ciudat a fost faptul că premiul (foarte meritat) pentru acest film (ei da, "politic") a trebuit să fie împărţit cu un film de debut: danezul En Soap, regizat de Pernille Fischer Christensen. Cu atît mai mult cu cît acesta primise deja un premiu special creat - anul acesta - pentru "film de debut", ceea ce ar fi trebuit (logic) să-l excludă de la orice altă recompensă. En Soap este genul acela de filmuleţ care reciclează Dogma 95 şi pe care danezii îl produc pe bandă rulantă; povesteşte relaţia care se stabileşte între o femeie care şi-a părăsit iubitul şi vecinul ei de dedesubt, un travestit-pe-cale-de-a-deveni-transsexual. Interpretările sînt bune, dar "conceptul" - inserturile de telenovelă, cu voce din off cu tot - dă filmului un ton de care s-ar fi putut lipsi spre binele lui. Dacă raţiunile premierii unui film danez împreună cu unul iranian, în plin scandal al "caricaturilor", sînt înduioşător de transparente, replica unui spectator (din Orientul Mijlociu, după toate semnele) la sesiunea de întrebări-şi-răspunsuri de după proiecţia lui Container - experimentul răsuflat al suedezului Lukas Moodyson, filmat parţial în România şi prezentat în Panorama - l-a făcut pe autorul filmului să rămînă blocat şi opac: spectatorul l-a întrebat, pur şi simplu, cum se face că două filme scandinave au în centrul acţiunii doi transsexuali: este aceasta o "problemă de societate" în ţările respective? (!) Premiile de interpretare au fost acordate, pe merit, dar oarecum neaşteptat, unor actori germani: Sandra Hüller, excelentă într-un rol de debut în film (acela din Requiem), şi mult mai cunoscutul Moritz Bleibtreu, pentru personajul Bruno din ecranizarea Particulelor elementare. Hüller dă o neobişnuită forţă rolului său - acela al unei fete suferind de epilepsie, pe care familia ei ultra-religioasă o crede "posedată" şi care moare în urma unei serii de exorcisme; filmul este inspirat dintr-un caz real din anii '70, iar regia lui Hans-Christian Schmid este eficientă şi sobră; Bleibtreu, la rîndul său, face unul din cele mai bune roluri ale sale în cinema (dar cîţi cunosc extraordinara sa performanţă în Das Experiment!?) în pielea fratelui nevrotic şi dependent de sex din această versiune cam roz a romanului lui Houellebecq, semnată tot de un neamţ: Oskar Roehler. Poate că nu este cea mai apropiată (în spirit) ecranizare a cărţii, dar ea are meritul că există (spre deosebire de proiectul francezului Philippe Harel, care s-a împotmolit). În orice caz, succesul - deja antamat - al filmului va contribui, cu siguranţă, la creşterea vînzărilor lui Houellebecq în Germania. Din păcate, această concentrare a premiilor pe "excepţia nemţească" (pe lîngă Hüller şi Bleibtreu, un alt actor/scenarist german - Jürgen Vogel -, a primit un premiu al "Celei mai bune contribuţii artistice"!) a lăsat în afara palmaresului alte excelente performanţe actoriceşti: cea a lui Heath Ledger - în rolul unui junkie îndrăgostit în filmul australian Candy - şi (cine ar fi crezut?) a lui Vin Diesel, "Mr XXX", de nerecunoscut (şi la propriu, cu perucă şi latex, şi la figurat) în pielea unui mafiot italo-american, Jack DiNorscio, care s-a apărat singur într-un proces de la mijlocul anilor '80: filmul veteranului Sidney Lumet nu aduce nimic spectaculos în materie de mizanscenă (acelaşi huis clos judiciar ca în 12 oameni furioşi), dar interpretarea lui Diesel se reţine. Pentru a nu mai vorbi despre Isabelle Huppert (această Meryl Streep europeană), care în L'ivresse du pouvoir face un rol copleşitor (al cîtelea?) în chip de juge d'instruction chitită să-şi ia revanşa asupra "ticăloşilor de bărbaţi cu bani & putere", în (iarăşi, nu mai ştiu a cîta...) colaborare cu Chabrol; filmul - tocmai pentru că pune problema responsabilităţii, şi a posibilelor derapaje, ale înalţilor magistraţi - este de maximă actualitate, nu numai în Franţa scandalului Outreau, ci şi în România scandalurilor reloaded... Şi n-am ratat - în fine - nici ceremonia de închidere, cu o vulcanică Nina Hagen pe post de "divertisment" şi o succesiune nesfîrşită de spiciuri în germană care m-au lăsat KO! Directorul Berlinalei, Dieter Kosslick, a spus că în mandatul său (care s-a prelungit cu încă 5 ani) "va avea grijă" să existe "mult mai multe filme germane"; de aici şi pînă la a transforma Festivalul de la Berlin - al treilea ca importanţă, după Cannes şi Veneţia - într-un festival naţional cu premii 100% politice şi "festschrift" Deutschland über alles nu e decît un pas, pe care Herr Kosslick pare dispus să-l facă, alert şi energic. În acest caz, propun mutarea sediului festivalului direct în Reichstag, măcar să ştim o chestie!