"Amarantine"

Sînt convins că prietenii mei tineri şi trendy & cool rîd de-acum, numai văzînd titlul... Ei bine, da, vreau să scriu aici o odă lui Enya - al cărei ultim clip văzut de mine poartă chiar acest titlu. Este răsplătitor să vezi clipurile unor artişti, şi să le asculţi muzica, la mulţi ani distanţă. Pe VH1, "Then & Now" face exact asta: alege un clip mai vechi - în cazul Enyei, hipnoticul "Orinoco Flow", din 1988 - şi-l continuă cu unul foarte recent ("Amarantine", 2005). Enya nu s-a schimbat, în cei 17 ani care despart aceste două compoziţii: a rămas aceeaşi vestală uşor aseptică şi cumva New Age. Din toga alb-cenuşie, ca o crisalidă de spumă, care-o înfăşura în "Orinoco Flow", a trecut în rochia "amarantă" (= un roşu intens) cu care străbate ţinuturi irezistibil kitsch. Clipul din 1988 (pe care, pe la-nceputul anilor '90, îl includeam printre cele mai frumoase ale deceniului care trecuse) este făcut din fotograme "procesate" (= pictate) cu păsări, vapoare şi flori care taie ecranul ca nişte cuţite colorate; impresia este de "grattage" pe peliculă - un palimpsest în mişcare de afişe zgîriate şi lacerate. Chipul Enyei (unul din cele mai cuminţi-frumoase din cîte s-au văzut în această zonă muzicală) este senin şi impasibil, iar vocea ei (egală, fără virtuozităţi de prisos) scandează, sibilinic, un părelnic mesaj ezoteric şi celtic: îmi este imposibil să spun "despre ce" cîntă Enya în "Orinoco Flow"! În "Amarantine", tonul general a rămas acelaşi, dar vocea ei pare să se fi "eterat" şi mai mult, iar sound-ul tinde spre sideral. (Ador să folosesc cuvinte preluate din jargonul criticilor muzicali!) Cu un chip ce dă senzaţia că a fost spălat, la modul cotidian, de apele acelui Orinoco miraculos din care - "Sail away! Sail away!" - doar spuma muzicii s-a ridicat pe crestele noului tărîm (poetic, nu?), Enya revine în chip de preoteasă prerafaelită, aducînd elixirul veşnicii tinereţi: un amestec de Ev Mediu şi Efecte Speciale. Te aştepţi să-i apară, în cale, castele şi inorogi; te aştepţi să-i vorbească vulpi binevoitoare, căprioare subtile şi bufniţe înţelepte... Toate acestea sînt, probabil, subînţelese, aşa că nu mai apar. Doar zîna Enya apare - transpare e mai corect - spre a ne cînta despre (iarăşi, nu sînt sigur) vremuri de mult apuse în care "amaranta" era, în acelaşi timp, culoare şi cifru. Un soi de heraldică muzicală, infinit seducătoare, în care bagheta magică a Enyei preschimbă lumea de azi - cu blablazorzonul ei banal de McDonald's şi Coca-Cola - într-un ev de mijloc cuminte şi crepuscular, cu blazonul lui evanescent de purpură şi cleştar. Factice? Desigur. Dar cred (sau, în orice caz, prefer să cred) că demersul Enyei este polemic şi că, în vastul supermarket postmodern în care găseşti de toate, muzica ei este mai mult decît o marfă: între Madonna şi Enya, adică între exhibiţie şi meditaţie, Enya este adevărata madonă. Rozul se demodează, purpuriul - niciodată...