Alte filme de la Cannes
Cum spuneam/scriam şi cu altă, (ne)fericită ocazie, nu poţi să vezi tot la Cannes... Nu trebuie nici măcar să încerci să vezi tot. Dar - credeţi-mă - am văzut mult mai multe filme decît cele comentate astăzi şi acum două săptămîni! Doar că unele nu (mi-)au spus chiar nimic, aşa că - din "raţia" de 3-4 pe zi - am ales, acum şi aici, mai bine decît la faţa locului. Drept şi prin urmare: voici Cannes, "ultimele vagoane" - rătăcite de restul, precum în reclama la Stella Artois... * Laitakaupungin valot (Luminile mahalalei - ca o trimitere la Luminile oraşului al lui Chaplin): ultimul film al lui Aki Kaurismäki a fost o dezamăgire pentru mulţi. Maestrul finlandez duce minimalismul atît de departe încît nu poţi să nu te întrebi ce ar putea urma după asta: un film cu cartoane decupate în loc de actori?! "Cartoane decupate" nu e o descriere exagerată: personajele sale n-au fost niciodată mai înţepenite, mai lemnoase (aşa cum există limba de lemn, ar putea să existe - iată! - şi personaje de lemn...); replicile sînt spuse de parcă ar fi telegrame expediate spectatorilor; "povestea", mai mult schiţă decît scenariu, este de o simplitate care, oricît de Ťpoetică» şi de redusă la esenţă, nu poate ascunde faptul că imaginaţia lui Kaurismäki pare să fi secat, luînd cu ea "luminile oraşului" din celelalte, minunate, filme ale sale... Personajul principal (un fel de Ťprinţ-cerşetor» post-dostoievskian) coboară implacabil treptele decăderii sociale, parcă pentru a bifa - şi în acest film - obsesia lucrativă a cineastului finlandez pentru "nobleţea" umană a loser-ilor de pretutindeni. Cu un cîine mereu legat de un stîlp (există întotdeauna un cîine la Kaurismäki, iar caietul de presă prezintă genealogia tuturor!) şi o "femeie fatală" în care regizorul vede "cel mai malefic personaj de la Eve a lui Mankiewicz" (Mr A.K. ar trebui să vadă, poate, mai multe filme...), Luminile mahalalei încearcă, în numai 80 de minute, să fie un concentrat de Kaurismäki - şi reuşeşte: filmul acesta e ca un mesaj în Braille povestind cinematograful maestrului fino-minimalist, trimis într-o capsulă spaţială cerşetorilor şi criticilor de film de pe Marte. Ca întotdeauna, imaginea lui Timo Salminen este de o splendoare discretă, făcînd din acest film un obiect estetic plăcut ochiului... Păcat că nu vorbeşte. * Marie Antoinette: regizat de Sofia Coppola, filmul - aparent - cel mai "deconectat" de la problemele contemporane din cele văzute la Cannes. Kirsten Dunst este perfectă în rolul nefericitei regine din titlu, cîntăreaţa Marianne Faithfull o joacă fără mari eforturi pe mama sa - împărăteasa Maria Tereza a Austriei, iar Judy Davis interpretează, cu panaş, rolul unei doamne de onoare. Marie Antoinette este somptuos din punct de vedere vizual, de o eleganţă şi un rafinament care-ţi rămîn pe retină. În acelaşi timp, este mai puţin "hip" decît se credea: deşi coloana sonoră conţine piese contemporane (Aphex Twin, Siouxie and the Banshees, Bow Wow Wow, The Cure...), filmul Sofiei Coppola nu este Moulin Rouge! Este un film rockoco - o combinaţie reuşită de rock şi stil rococo. Seamănă cu o bombonieră de S
