"Alitalia"

(sau cum l-am ratat pe Nigel Kennedy) ...Şi totuşi, ziua începuse binişor: trezire la 4 dim., ajuns la staţia San Zaccaria în 10 min., luat vaporetto spre aeroportul Marco Polo, ajuns în cca o oră. (Din păcate, ratat şi răsăritul - care, fiind italienesc, încă mai dormea.) Mostra de la Venezia nu se încheia decît în aceeaşi zi, sîmbătă 10 sept., seara, odată cu anunţarea palmaresului; dar fusesem invitat de Kay E. - profesoara din Cardiff cunoscută la retrospectiva Pintilie din octombrie anul trecut, aflată în ţară (Baia Mare etc.) încă din iulie - la un concert din cadrul Festivalului "Enescu" şi, cu mîna mea, îi emailasem: "Da, sigur că vreau! La Nigel Kennedy"; apoi Kay mi-a trimis programul: Nigel K. cînta pe 10.09 la 19,30. Aşa că merita să plec din Venezia cu o zi mai devreme. Ajuns la aeroport, stat la cîteva cozi rezonabile (la check in, apoi la detectoarele de metal: noul test de anduranţă, după cum se va vedea mai la vale), apoi intrat în prima "Bottega dei sapori" şi cumpărat: una sticlă de Chianti, un borcan de Carciofini alla brace, un altul de Sugo tradizionale al basilico, un borcănel de Acciughe con mandorle, o Cioccolato fondente con la granella di cacao de la "Caffé Florian Venezia 1720" şi un sac de catifea maro cu 200 g de Cacao puro de la acelaşi Florian, toate avînd calitatea suspectă de a nu fi "Duty Free". (Da, ştiu. Dar ceea ce pentru alţii sînt luxuri, pentru mine sînt stricte necesităţi.) Apoi am urcat în avion de la poarta 12; alături, la 11, se îmbarcau pentru Paris (amănunt semnificativ, după cum se va vedea - iarăşi - mai la vale). Prima contrarietate a fost că aeroportul era împînzit de o ceaţă s-o tai cu cuţitul, imposibil să vezi ceva (pista, laguna...) din locul "alla finestra" pe care-l cerusem expres. A doua, imediat ce-am ajuns în aeroportul Malpensa (paranteză: iată un nume care i se potriveşte perfect! Cînd, la ducere, am coborît la Milano, massa compactă de călători care aşteptau să treacă prin "tranzit", străpunsă cu greu de nefericiţii care chiar vroiau - "Permesso? Permesso?" - să iasă din Malpensa, era o ilustrare exactă a proastei concepţii a acestui aeroport: tranzitul se face - cum altfel? - tot prin detectoarele de metal, unde "cozile" (aglutinante) erau interminabile şi unde şmecheria (românească) a trecerii peste rînd se impunea ca singura soluţie; închidem paranteza), a doua contrarietate, aşadar: atunci cînd am aruncat o privire, mai mult de rutină, pe tabelul de afişaj, şi am văzut că zborul spre Bucureşti era "annulato", "cancelled". Nu se poate, mi-am zis, suspectînd ("Malpensa", remember?) o afişare greşită: un italian încă netrezit bine care bătuse cuvintele fatidice cu un rînd mai sus sau mai jos. Întreb la "Informaţii" - inutil: grasa de la desk nu informează decît despre zborurile "domestice". Iar coadă la "tranzit" (= detectoare de metal), de data asta temerea nemaifiind că voi pierde avionul, ci că nu voi avea ce să pierd! Trec, în fine, şi mai verific o dată la afişaj: cursa de Bucureşti se încăpăţînează să fie "cancelled". Dau peste alt desk de "Informaţii", unde mi se confirmă că nici un italian netrezit nu greşise anularea, ci că toţi "alitalienii" se trag din "Malpensa"! Şi urmează coşmarul - 40 de minute de groază "pe repede înainte": coadă la un desk, de unde sînt trimis la alt desk; lume-lume, încercănată, disperată sau blazată (unii români sosiseră de la Atlanta cu o seară înainte şi dormiseră la hotel), vorbind despre "bonuri de masă", "Nimeni nu spune nimic", "Şi Budapesta anulată" ş.a.m.d.; cearta de la coadă cu un italian ("malpensat"), care pretinde că i-am luat-o înainte (pt. conf., vezi mai sus); deskul de unde, nesperat, sînt trimis - mai întîi la "Obiecte pierdute" (un etaj mai jos), apoi la alt desk (un etaj mai sus); la etajul mai jos trebuie să trec - iar!! - printr-o coadă la controlul paşapoartelor, sărind fără milă peste rînd cu scuza că "L'ho gia fatto! Voglio ritrovare la mia valigia", dar totuşi primesc încă o ştampilă pe paşaport...; cînd o recuperez (nu era la "Pierdute", ci se învîrtea ca nebuna pe rampă), mă grăbesc la "etajul de sus", cu liftul, împing un pic ca să intru în el şi dau peste un american prăbuşit nervos care mă acuză că l-am "împins", apoi, odată uşa liftului închisă, continuă să acuze pe toată lumea că-l "împinge" într-un spaţiu de doi pe doi; ajung la deskul indicat, nu e nici o coadă (!), fata de la "Alitalia", cu gene lungi şi minte cam scurtă, verifică, verifică, verifică, după care, cu un oftat profesional, mă trimite la alt desk, după colţ - unde, evident, este o coadă de zeci de persoane, majoritatea: anulaţii de Washington. În tot acest timp, la fel de evident, nimeni nu spune nimic despre cauzele anulărilor ("vremea rea" cade, vezi Washingtonul), aşa că folclorul e-n toi. Funcţionarii "Alitalia" au gurile cusute, atmosfera este de derută generală şi de încercări punctual-jenate de a drege busuiocul găsind, cu greu, soluţii. După o aşteptare de cca 45 de minute, în fine, sînt "rerutat" pe Paris - ceea ce, dacă mă gîndesc puţin (dar n-am timp de aşa ceva), e comic: dacă vroiam să merg la Paris, plecam - din Venezia - cu cursa alăturată... La 13,20 sîntem îmbarcaţi - zeci de pasageri anulaţi - în zborul "Alitalia" cu destinaţia Charles de Gaulle, mă scufund în scaun, aproape zombificat de oboseală, şi-ncep să observ "mici detalii": echipajul plictisit, de parc-ar fi servit de la-nceputurile aviaţiei civile; acreala apretată a unei "însoţitoare de bord", care arată tot de la-nceputurile aviaţiei, pe care-o cheamă "Ermeneguilda", sau "Hildebranda", sau ceva la fel de neverosimil, şi care încearcă să mă şunteze de la băutură (o bat pe cot şi-i spun, nu în italiană şi apăsînd fiecare silabă: "Reddd winnne plllease!"); scaunul din faţă, lipit cu scoci (!) - în care, ce-i drept, stă un negraci, dar orişicît...; un prînz infam; mici ţumburuşuri care se desprind cînd le apeşi; etc., etc. Îmi spun: Dacă ajung cu bine la Paris, nu mai pun piciorul în viaţa mea într-un avion "Alitalia"! Şi ajung. Şi iar alerg, contra-cronometru, de la un terminal la altul, iar detectoare de metal, iar control paşapoarte, iar coadă. Unde mă-ntîlnesc cu Nicoleta, soţia lui Stelian T., şi-i spun toată tărăşenia: Am călătorit de peste o sută de ori cu avionul, dar niciodată nu mi s-a-ntîmplat aşa ceva! "Alitalia", plus jamais; Nigel Kennedy, hasta la vista, baby, asta e, n-a fost să fie... La 8 seara ajung(em) la Otopeni, aşteptăm bagajele la rampă; ne aşteaptă - numai pe noi, "anulaţii" - ultima surpriză: bagajele n-au venit cu noi!! Iar coadă, aşadar, pentru a le declara/descrie/reclama. Pînă astăzi, 11.09 orele 17,30, cînd scriu, nici un semn, c/o Tarom, cum că ar fi fost recuperate. Noroc cu punga în care aveam Chianti, carciofini, acciughe şi cioccolato - strecurate pe şest, fără taxe şi sfidător, na, v-am făcut-o, sîc... Boicotaţi "Alitalia". Contribuiţi la falimentul ei grabnic. Şi evitaţi Malpensa - ca Să trăiţi bine.