Mîndrie fără nici o prejudecată

Festivalul de film de la Toronto Plouă. Plouă furios, cu rafale şi cu multă apă care cade din cer. Este unica zi cu ploaie a unui mijloc de septembrie blînd şi auriu ca o linguriţă de miere. Şi în această singură zi de negură şi nor, la cea de-a 30-a ediţie a Festivalului Internaţional al Filmului de la Toronto, filmul lui Cristi Puiu, Moartea domnului Lăzărescu, îşi are premiera pe continentul nord-american. De 8 ani de cînd particip la acest festival, este cel de-al doilea film românesc care intră într-o selecţie. Locuri nu mai sînt, iar coada la un bilet în plus se lungeşte între două blocuri, strivită lîngă un zid cenuşiu şi ud, într-un gang claustrofobic şi inundat. În jur se aud multe cuvinte în limba română şi dintr-o dată spaţiul se compresează, pămîntul îşi pierde volumul şi geografiile se contopesc. Cu un total de 335 filme (incluzînd 109 premiere mondiale şi 78 de premiere nord-americane) din 52 de ţări, vizionate în decurs de 10 zile, Toronto îşi merită în aceste zile apelativul de "Hollywood al nordului". În program sînt filme care vin deja împachetate în premii prestigioase de la Cannes (Copilul, regia fraţii Dardenne, Ascuns, regia Michael Haneke), de la Veneţia (Mary, regia Abel Ferrara), de la Berlin (U Camelista e Kayelitsha, regia Mark Dornford), filme ale unor regizori consacraţi (Norul rătăcitor regia Tsai Ming-liang, Timpul care rămîne, regia François Ozon, Mic dejun pe Pluto, regia Neil Jordan, O istorie a violenţei, regia David Cronenberg), dar şi multe filme ale unor debutanţi. Un coleg, critic de film al unui prestigios ziar torontez, trece grăbit şi, zărindu-mă în coadă, îmi strigă: "Trebuie să vezi neapărat acest film. E cel mai bun din Festival!" "Ei - mă gîndesc eu - ce ţi-e şi cu corectitudinea asta canadiană multiculturală! Omu' ştie că vin din România..." Deşi aflasem că filmul a avut succes la Cannes obţinînd premiul secţiunii Un certain regard, deşi am citit pe Internet cîteva cronici foarte elogioase, nimic nu m-a pregătit pentru catharsis-ul în care aveam să intru în următoarele cîteva ore. Stanislavski spunea undeva că cel mai greu stagiu de atins în artă este stagiul lui "simplu şi bun". Dacă părintele artei actoriceşti avea dreptate, atunci Cristi Puiu şi întreaga sa trupă de actori nu numai că au împărţit acest crez estetic, dar au făcut din simplu un act de-o enormă complexitate şi virtuozitate stilistică. "Simplitatea" aceasta, născută dintr-un travaliu meticulos asupra scenariului (Cristi Puiu şi Răzvan Rădulescu), din lungi repetiţii cu actorii şi cu întreaga echipă, din 39 de nopţi de filmare, reuşeşte să facă ca pelerinajul domnului Lăzărescu (Ion Fiscuteanu este deasupra oricăror elogii în rolul lui de un om) prin lumea spitalelor bucureştene - lume compusă în faţa camerei cu adevărul unui ciné-vérité şi ornată de nenumăratele nuanţe culturale locale - să fie înţeles în orice sală de cinema din orice colţ al lumii, ca pelerinajul fiecărui om prin viaţă care, erou sau simplu muritor, în cele din urmă tot singur moare. Domnul Lăzărescu nu este victima nimănui, nu este nici mai bun şi nici mai rău ca oricare dintre noi, este numai un om ajuns într-o stare de nevoie şi de dependenţă de semenii săi. Iar semenii săi nu sînt nici răi, nici buni, nici eroi şi nici canalii. Sînt pur şi simplu oameni condamnaţi să rătăcească perpetuu între umanitate şi indiferenţă, între egoism şi altruism, între bine şi rău! "Fenomenul Cristi Puiu" nu s-a născut însă într-un vid. Deşi îl citează pe Éric Rohmer ca principală sursă de inspiraţie, pe mine limbajul său cinematografic mă duce mai degrabă către lumea lui Milos Forman (cu ceva mai multă disperare) şi a lui Emir Kusturica (cu ceva mai puţină poetică). Dar şi în lumea documentarului autohton, la filmele pline de umor şi tragic ale lui Copel Moscu sau la cele pline de tandreţe şi tragic ale lui Laurenţiu Damian. Oricare va fi fiind modelul lui Puiu, profunda şi adînca umanitate cu care el priveşte viaţa şi pe noi, oamenii încurcaţi în meandrele ei, pare să devină semnătura sa de marcă: Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea, filmul său de scurtmetraj premiat la Berlin, primul său lungmetraj Marfa şi banii, ca şi scenariul filmului Niki Ardelean, colonel în rezervă, au toate ca numitor comun acest sentiment de modestie, de respect şi perpetuă fascinaţie în faţa fenomenului numit Viaţă. Avea dreptate criticul canadian de film, Moartea domnului Lăzărescu rămîne şi pentru mine cel mai bun film al Festivalului din acest an, şi nu e puţin lucru să fii cel mai bun dintre 335 de "alţii". În plus, citez din cronica unui critic american, Quintín, "este un film vorbit într-o limbă pe care o auzi rareori vorbită în filme laureate în festivaluri". O dată ieşită din sala de cinema, în ploaia şi agitaţia strălucitoare a străzilor festivaliere toronteze, paradoxal, mi-a venit să zîmbesc. Uitîndu-mă în jur la alergătura disperată şi indiferentă a străzii, am şoptit şi eu, ca domnul Lăzărescu, zgîlţîit în ambulanţa sa: "Ce naiba, hai să fim mai generoşi. La urma urmei, nu sîntem cu toţii decît nişte nenorociţi de oameni!". Toronto Tereza BARTA