Cum i-am luat premiul lui Porumboiu

Una din secţiunile cele mai interesante ale Festivalului internaţional de film de la Salonic (TIFF-ul lor, care e mai bătrîn decît al nostru: a ajuns la a 47-a ediţie) este aceea intitulată "Balkan Survey". "Survey" se poate traduce în mai multe feluri ("expertiză", "inspecţie", la rigoare "privire asupra"), dar mie îmi place mai mult "releveu"... Ştiu că sună ca dracu’, şi ca atare nu vă place, aşa că o să-i spun "bilanţ" - pentru că asta este, de fapt: un bilanţ al cinematografului balcanic din anul respectiv. Aici vezi "în bloc" ceea ce nu poţi vedea nicăieri în altă parte, decît răspîndit în nenumărate secţiuni şi festivaluri. Între timp, cinematograful din această parte a Europei a-nceput să capete o recunoaştere nesperată la marile festivaluri (Grbavica, autoare bosniacă, "Ursul de Aur" la Berlin 2006; Das Fräulein, autoare croată, "Leopardul de Aur" la Locarno, acelaşi an...), dar, pînă să se ajungă acolo, a fost nevoie de entuziasmul şi expertiza unor oameni precum Dimitris Kerkinos - curatorul secţiunii "Balkan Survey" -, care au făcut vizibil acest cinema în mod insistent, dar calm, cu pricepere şi metodă. Kerkinos m-a solicitat - pentru ediţia 47 - să scriu un text despre cinematograful balcanic, pentru un supliment editat de International Herald Tribune. (Suplimentul mai conţinea şi un articol scris de directoarea propriu-zisă a TIFF-ului, Despina Mouzaki; poate că n-ar fi o idee rea ca şi TIFF-ul nostru să încerce asemenea colaborări cu publicaţii străine prestigioase...) Am scris că cel mai faimos film balcanic văzut în România a fost acel film bulgăresc difuzat pe 4 martie 1977, cînd a-nceput cutremurul... Lăsînd gluma la o parte (şi filmele lui Kusturica în panteonul lor special), nu cred că puteţi numi prea multe filme balcanice. Mie îmi vin în minte două: Marshal Tito’s Spirit - o delicioasă farsă politică de prin anii ’90, cu fantoma lui Tito care revine pe insula natală, dînd peste cap viaţa localnicilor nevoiţi să reconstituie totul ca pe vremea mareşalului (un fel de proto-Good-bye, Lenin!) şi Tirana Year Zero - un "bilanţ" al capitalei Albaniei regizat, cu vervă grotescă, de un fel de urmaş al lui Pintilie, Kusturica şi Abuladze, Fatmir Koci pe numele său (care a primit "Alexandrul de Aur" chiar la Salonic, în 2001). În "Balkan Survey" au fost prezentate 4 (patru) filme româneşti: Tertium non datur de Lucian Pintilie, A fost sau n-a fost? de Corneliu Porumboiu, Hîrtia va fi albastră de Radu Muntean şi Marilena de la P7 de Cristian Nemescu. Mai mult, Dimitris Kerkinos (care venise la TIFF-ul clujean în 2006) a dedicat întreaga secţiune celui care a fost Cristian Nemescu - al cărui scurtmetraj Poveste de la scara C fusese văzut tot aici, în urmă cu trei ani. "Balkan Survey" nu este o secţiune competitivă, dar există un premiu al publicului - pe care, la această ultimă ediţie, l-a primit Porumboiu pentru irezistibilul său A fost sau n-a fost?. Şi, cum vasluianul nu era la Salonic să-şi ridice premiul, am fost rugat de Kerkinos să urc eu pe scenă să-l primesc, în numele lui... L-am sunat, aşadar, pe Cornel să-i dau vestea cea bună şi să-l întreb ce ar vrea să le transmit grecilor. Mi-a zis: "Spune-le că le mulţumesc şi că nu am distribuitor în Grecia!". În seara galei, sala cinematografului Olympion (locul tradiţional unde se decernează "Alexandrul de Aur") era atît de plină că nu aveai unde să arunci un ac. Schimbarea de direcţie la cîrma festivalului de la Salonic (cu dna Mouzaki în locul lui Michel Demopoulos şi cu Georges Corraface - actor stabilit la Paris şi devenit preşedinte de festival la Salonic - în chip de "interfaţă" sexi-glamoroasă) a-nsemnat, printre multe altele (gen: număr incalculabil de filme, imposibil de cuprins în cele 4 zile în care eşti invitat!), şi un glanţ meseriaş aşternut, cu rîvnă, peste blazonul TIFF-ului. Pe scenă au urcat - ca să ofere premii - Juliette Lewis (fosta rebelă din Natural Born Killers, acum rebelă muzicală: are o formaţie rock, The Licks, cu care colindă lumea - a cîntat şi la Salonic 47), Sandrine Bonnaire (actriţă prodigioasă la Chabrol, Pialat, Varda şi ceilalţi) şi, last but not least, Wim Wenders (Palme d’Or 1984 pentru Paris, Texas)... Fiecare s-a remarcat (dacă mai era nevoie) prin ceva: Lewis, că a uitat să dea premiul după lungul speech autopromoţional, în care mai că nu ne-a spus să-i cumpărăm albumul, de vînzare la ieşire; Bonnaire, printr-o modestie, inclusiv vestimentară (arăta ca o casieră de supermarket invitată la o serbare şcolară), care a făcut şi mai caraghioase rochiile lungi purtate de Lewis şi de cohortele de doamne "no-name" care populau sala; iar Wenders, în fine, pentru că, într-un acces de inspiraţie calculată - de nemaigăsit în filmele sale, cam de la Lisbon Story, 1994, încoace... -, s-a aşezat în spatele sud-coreeanului premiat cu trofeul suprem (Kim Tae-yong, pentru Family Ties) şi, în poza oficială, i-a pus "aripi" (brand wendersian prin excelenţă!) fîlfîind, pur şi simplu, palmele deasupra umerilor acestuia... În ce mă priveşte, am fost scurt şi la obiect; le-am spus că regizorul tocmai a devenit tătic, deci stă lîngă mămică şi baby-ul lor, că se bucură de premiu şi le mulţumeşte şi că - pauză de efect! - nu-are-distribuitor-în-Grecia (rîsete şi aplauze). Şi am adăugat: Deci, cine vrea să-l contacteze, să o facă neîntîrziat - he’s a very nice guy... (alte rîsete, alte aplauze). Am luat trofeul (un fel de "statuia aviatorilor" cu aripi imitînd celuloidul), m-am tuflit de greutatea lui (cred că are pe puţin cinci kile!) şi l-am adus la Bucureşti, trecîndu-l prin vămi şi filtre, fără probleme... Acum stă frumos (vorba vine) pe o etajeră, privindu-mă în timp ce scriu - şi întrebîndu-se, de bună seamă, ce naibii caută în casa mea, şi nu a proprietarului de drept: se ştie că, 1, criticii nu primesc premii, şi 2, dacă totuşi primesc, în general sînt diplome care imită vechi pergamente de la Marea Moartă - nicidecum "statui ale aviatorilor". Cornel, dacă citeşti asta, sună-mă să-ţi dau premiul!