● Alexandru Andrieş, Incorekt, A&A Records, 2011. 

Muzica lui Alexandru Andrieş îmi stîrneşte nostalgii de Costineşti postrevoluţionar şi adolescenţă în România protocapitalistă. După ce am scăpat de Ceauşescu, ne-a apucat o poftă de muzică nebună, susţinută din plin de pirateria pe atunci legală (în absenţa unei legi de profil). Marketingul românesc încă bîjbîia, şi la radio nu prea auzeam reclame, primele posturi FM dădeau, cît era ziua de lungă, topuri şi emisiuni de muzică de toate genurile, cu care nu mai puteam ţine pasul. Pe Petre Magdin nu-l împinseseră încă după miezul nopţii, televiziunile nu prea aveau conţinut pentru emisiuni şi umpleau spaţiul cu prinos de jazz şi rock, iar la Costineşti dormeam cu radiocasetofonul mergînd toată noaptea, dormitul pe muzică avînd un farmec aparte. Printre altele, s-a abuzat şi de muzica lui Alexandru Andrieş, dar şi de statutul său de disident satirist, căci pe atunci era un subiect deosebit de important – întrebarea despre unde ai umblat în ultimii cinci ani era pe buzele tuturor.

Cu mintea mea de atunci credeam că Andrieş era mai mult disident decît muzician, iar bancurile lui nu puteau supravieţui schimburilor de generaţii şi desensibilizării. Cu mintea de acum, cred că Alexandru Andrieş e un Leonard Cohen al nostru (mă rog, să fim patrioţi şi să spunem că Leonard Cohen e Andrieş al lor), un etern valabil. Amîndoi sînt poeţi care n-au încăput în poezie şi au dat pe dinafară, găsindu-şi adăpostul în muzică. În unele privinţe îl prefer pe Cohen, pentru melodia vibrantă şi învăţăturile de viaţă. În alte privinţe, pe Andrieş, care face totuşi mai multă muzică decît Cohen. Adică are cu el o trupă, nu doar îngînători, şi cîntă ceva mai multe decît folk-ul minimal, în ultima vreme aproape recitat, al faraonului canadian. Alexandru Andrieş poate fi în egală măsură imitat la foc de tabără întru buna dispoziţie a unui grup de petrecăreţi, dar are şi cu ce (şi cu cine) să urce pe o scenă de jazz fără a părea nelalocul lui.

Proaspătul album are preponderent conţinut original, plus un semi-cover după James Taylor („Clasic“). Amicul Nicu Alifantis, celălalt punct de sprijin al folk-ului liric românesc, e invitat pentru un duet haios, în „Reluare“. Byron şi clăparul său, 6Fingers, dau şi ei o mînă de ajutor din partea generaţiei care a crescut cu Andrieş, alături de care au şi avut un concert în 2010 (unele fragmente de la evenimentul respectiv au fost selectate pe CD-ul bonus). Contribuţiile lor sînt consistente şi entuziaste, fără a încerca însă să-i ia faţa protagonistului. Ceilalţi contributori sînt: ca acompaniatori vocali – Radu Bânzaru (voce), Maria Ioana Mîntulescu (voce); ca secţie ritmică – Victor Panfilov (percuţie), Eugen Tegu (bass), Tudy Zaharescu (tobe); iar ca instrumentar jazz – Mircea Tiberian (pian), Alexandru Gorneanu (violoncel), Rene Cristian Popescu (vioară), Cristian Soleanu (saxofon). Aşadar, o paletă de muzicieni şi instrumente care garantează că nu avem de-a face cu o simplă doză suplimentară de folk andrieşan, ci cu un soi de album experimental, atît de experimental pe cît îşi permite autorul să fie, căci explorările sonore nu au fost niciodată atuul său. Majoritatea „experimentelor“ sale par a avea scop umoristic – un pic de tango („Ţi-am cumpărat flori“), un pic de vals („Iepure“) sau vodevil (duetul cu Alifantis). Avem de-a face totuşi cu o bogăţie instrumentală şi o diversitate compoziţională care ridică albumul deasupra celor recente din catalogul artistului. Hazul de necaz al versurilor nu mai este principalul punct de atracţie, materialul e stufos, cu piese multe şi surprize (în general instrumentale) la tot pasul.

Pe lîngă poezia ironică şi plină de învăţăminte, Cohen şi Andrieş mai au în comun faptul că îţi cîntă cu prietenie. Pe unele dintre piesele lor mă simt luat de după umeri, cu o bere vîrîtă în faţă de un amic care vrea să împărtăşească cu mine nişte timp rămas nepetrecut. Pe altele, am impresia că eu sînt cel chemat să-i ia de după umeri şi să le ofere un pahar. La aproape al 70-lea album, Andrieş continuă să fie un bun sfetnic al ascultătorilor săi.  

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.