Un efort lăudabil
● Dead Can Dance, Anastasis, Play It Again Sam, 2012.
The Serpent’s Egg a fost una dintre primele casete pe care mi le-am cumpărat, la recomandarea rubricii muzicale din multidisciplinarul ziar Jurnalul SF, de la începutul anilor ’90. Nu mai ţin minte cine ţinea rubrica, fusese introdusă cu menirea de a prezenta teme SF promovate prin muzică (gen Ziggy Stardust ori 2112), însă deviase destul de repede în a reflecta preferinţele personale ale rubricandului. Am trăit însă mereu frustrarea de a nu fi crescut odată cu Dead Can Dance. Am cumpărat majoritatea albumelor lor retroactiv, cînd trupa era deja un nume, mi-a fost recomandată mai mult decît am apucat să o recomand eu, n-am simţit bucuria de a o descoperi cînd nimeni nu auzise de ea şi de a o da mai departe. Dacă nu pun la socoteală concertul Toward the Within, interesul meu pentru trupă a fost contemporan doar cu albumul Spiritchaser, şi de acela am aflat fără să vreau, pe cînd eram convins că trupa nu mai exista. De fapt, chiar nu mai exista la momentul respectiv – Brendan Perry îşi începuse cariera solo, iar Lisa Gerrard începuse seria de coloane sonore (cu finalista la Oscar Gladiator, în colaborare cu Hans Zimmer).
În Anul Domnului 2012 avem, aşadar, un eveniment Dead Can Dance: Anastasis vine la 16 ani de la precedentul album şi se preconizează un mult aşteptat turneu mondial. Din păcate, ca şi în cazul „reformării“ Swans de acum doi ani, sună mai mult ca un proiect solo Brendan Perry, cu Lisa Gerrard invitată pe cîteva piese. Ceea ce nu e neapărat un lucru rău, albumele lui Perry au fost surprize deosebit de plăcute la vremea lor, însă jenează o anumită subţirime instrumentală a materialului, comparativ cu vremurile în care Dead Can Dance era o trupă în toată puterea cuvîntului, cu o impresionantă secţiune de percuţie etno şi o diversitate de idei dificil de cuprins cu doar două urechi. Deşi au folosit sintetizatorul încă de la debut, e pentru prima dată cînd se bazează pe el ca instrument surogat. Să dăm totuşi Cezarului ce e îi aparţine: Dead Can Dance cîntau world music pe cînd eticheta „world music“ nu se inventase. Apusul trupei, la finele anilor ’90, se datorează, oficial, relaţiilor personale dintre cei doi protagonişti. Impresia mea a fost însă că în egală măsură a contat abuzul de evenimente world music (acompaniind ascensiunea sportului sau a culturii africane) şi discoficarea genului, provocată de remixişti ca Deep Forest ori Enigma. Venise o vreme în care Perry risca, şi nu cred că i-ar fi convenit, să fie comparat cu Harry Belafonte. Casa de discuri 4AD, care-i găzduise în acelaşi contingent cu Birthday Party şi Bauhaus, se vinde astăzi prin Bon Iver şi The National. Cîteva trupe (Vas, Arcana) au rămas fidele soundului etno-analogic al Dead Can Dance, dar n-au reuşit niciodată să depăşească statutul de locţiitori, aşa că revenirea grupului australian e binevenită măcar prin faptul că găseşte nişa pe care a creat-o încă slab reprezentată. Papucii de care s-au descălţat Dead Can Dance la finele anilor ’90 au fost prea largi pentru cei care au dorit să-i încalţe. Nici măcar Gerrard şi Perry nu au încercat să-şi găsească reciproc înlocuitori.
Anastasis e un efort lăudabil în multe privinţe, dar sună totuşi ca un efort. Pe ici-pe colo se pot auzi frînturi din materialele solo ale lui Perry, rearanjate pentru a se potrivi în contextul noilor piese. Ambii protagonişti sună ca pe vremuri, cu voci inconfundabile, însă comoditatea cu care se bizuie pe sintetizatoarele perimate tehnic, în detrimentul instrumentaţiei autentice, nu are cum să nu-i dezamăgească pe fani. Aceiaşi fani vor găsi însă indulgenţa necesară, astfel încît să se bucure de material ca de o întîlnire de 20 de ani, de la care nu mai speri aventuri vibrante, ci te mulţumeşti cu bucuria revederii. Swans au lansat recent un nou album, mult mai consistent decît cel de relansare (cu care au testat dacă fanii îşi mai amintesc de ei). Să sperăm că Dead Can Dance vor urma o strategie similară.
Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.
