Probleme
● Laurie Anderson, Homeland, Nonesuch / A&A Records, 2010
„În sfîrşit, iată-ne ajunşi la începutul unei noi ere / Pregătiţi să dăm startul unei lumi cu totul şi cu totul diferite / Şi acum? / Oare cum să începem? / Cum s-o luăm de la capăt? (...) Ooo, America! / Vei fi din nou America / O lume nouă, gata să fie descoperită...“ Vocea joasă, gravă, a inexistentului domn Fenway Bergamot, tăiată cînd de linii fulgurante de sintetizator, cînd de backing-ul bîntuitor oferit de Antony Hegarty (Antony & the Johnsons), nu oferă soluţii. Nu, ea livrează continuu întrebări. Soluţiile, după cum foarte bine ştim pentru că aşa ne spun atoateştiutoarele mass-media, vin de la experţii inventaţi de societatea spectacolului. Pe canapelele de la Oprah, dar şi pe scaunele lui Diaconescu există cîte un expert în reproducerea leilor de mare, aşa cum există cîte un expert în dragoste, cîte unul în cultivarea panseluţelor şi cîte unul în Kierkegaard. Iar ei există doar pentru că leii de mare, panseluţele şi oamenii au probleme de rezolvat, dar şi pentru că „Astăzi, numai un expert poate rezolva problema / Pentru că jumătate din problemă este s-o identifici / (...) Deci dacă nu vine expertul s-o identifice / Avem o problemă de două ori mai mare“ („Only An Expert“).
Fenway Bergamot aduce puţin cu un Groucho Marx fără ochelari şi visează la revoluţiile unui alt faimos Marx, bărbosul Karl, dar dacă îi dai jos mustaţa şi sprîncenele false şi îi speli vocea de acel efect electronic de îngroşare devine Laurie Anderson, artista care şi l-a inventat ca alter ego masculin. Anderson nu este unul dintre acei muzicieni pe care sîntem obişnuiţi să-i întîlnim peste tot. Trecută prin underground-ul artistic newyorkez al sfîrşitului anilor ’70 şi începutul deceniului următor, vremuri în care a cultivat multe şi importante personaje ale contraculturii momentului, doamna Lou Reed a fost mereu un artist care nu s-a ferit de nici un suport/mijoc pentru a-şi purta mesajele. Pe Homeland – aluzie la Unites States Department of Homeland Security, înfiinţat după 9/11, dar şi la patrie, într-un sens mai degrabă european al termenului –, cea mai nouă operă muzicală semnată de ea, Laurie Anderson se răfuieşte, cu umor negru, dar şi cu un pesimism frisonant, cu politica făcută de conducătorii „nopţii americane“ (George W. Bush, dacă încă vă mai întrebaţi despre cine e vorba; o parte a albumului a fost concepută în lunile de final ale ultimului său mandat) care, după cum o spune singură, n-o mai lasă să se gîndească la poezie. Chiar dacă viorile modificate ale autoarei şi viola lui Eyvind Kang de pe Homeland au, de multe ori, partea lor bună de romantism şi poezie. Beat-ul acela technoid, enervant, memorabil şi paradoxal de pe „Only An Expert“ însă e orice altceva. Ca şi vocalizele alarmiste şi hipnotizante ale grupului Chirgilchin, cîntăreţii din Tuva, ca şi riff-urile apocaliptice şi grunjoase ale chitărilor abuzate şi aranjate de Reed, unul dintre producătorii albumului.
În final, şarjele ironice şi sarcasmul plutesc la suprafaţa acestui de-al şaptelea opus al lui Laurie Anderson, dar cuvintele şi sunetele cu care artista îi tulbură adîncimile ar trebui să ne smulgă, măcar pentru o clipă, din fotoliile în care privim cum „experţii“ ne rezolvă problemele. Chiar dacă unii experţi spun că nu avem nici o problemă.
Pe 11 noiembrie 2010, la Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian“ din Bucureşti, Laurie Anderson a performat show-ul Transitory Life, în cadrul celei de-a treia ediţii a Festivalului Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical „Viaţa e frumoasă“, organizat de Fundaţia Culturală Art Promo.
Paul Breazu este jurnalist.
