Păcatul ambiţiei
● Dream Theater, Dream Theater, Roadrunner, 2013.
După aproape 30 de ani de carieră, Dream Theater au ajuns în categoria trupelor care, în ciuda activităţii constante, mizează în bună măsură pe gloria trecutului şi pe cumulul de loialitate. Constanţa derivă din exces de conţinut pe care trupa nu vrea să-l lase nepublicat, şi prea puţin din presiunea ideilor. Apariţia unui album la fiecare doi ani pare o obligaţie contractuală faustiană, angajată, la schimb, cu dobîndirea, cîndva, în tinereţe, a abilităţilor muzicale. Gloria trupei e legată de faptul că, la finele anilor ’80, cînd se făceau auziţi pentru prima dată, au provocat în lumea metal o creştere bruscă a coeficientului mediu de inteligenţă, precum şi a priceperii muzicale. Astăzi, lumea respectivă s-a mai nivelat, modelul propus fiind rafinat şi dus mai departe de noi generaţii de trupe, care s-au străduit să depăşească statutul de epigoni, aşa cum şi Dream Theater au ieşit prin forţe proprii din umbra prog-rockului şaptezecist (Yes, Rush etc.) Trucul la care a apelat trupa în a-şi defini identitatea a fost fuziunea rockului progresiv de şcoală veche, cu heavy metalul (pe atunci proaspăt) propulsat de generaţia Metallica/Megadeth, o influenţă pe care grupul a salutat-o deja cu un număr de concerte şi albume cu funcţie de privire în urmă. Din păcate, acestea sînt şi albumele prin care şi-au pierdut o parte din fani, pe cei care au considerat că progresiştii de altădată s-au complăcut excesiv în această postură tributară, forţîndu-şi treptat publicul să caute elemente de noutate şi progres(iv) în numeroasele proiecte laterale ale membrilor formaţiei – Transatlantic, Office of Strategic Influence, Liquid Tension/Trio Experiment ş.a.
De vreo trei albume încoace, Dream Theater încearcă să reintre în graţiile fanilor pierduţi, confruntîndu-se totodată şi cu pierderea unuia dintre membrii fondatori – toboşarul Mike Portnoy (acuzat de unii că ar fi vinovat pentru împingerea trupei înspre zone muzicale mai brute, tentaţie oarecum firească pentru un toboşar). Cu albumul omonim, trupa îşi reactivează, în bună măsură, ambiţiile orchestrale, revenind însă, ca efect secundar, şi la păcatul post-Rick Wakeman al rockului progresiv de şcoală veche: strădania de a înghesui cît mai multe note în cît mai puţin timp. În cazul acestui album, e vorba de sub şapte minute per piesă – neobişnuit de puţin –, avînd însă în compensaţie opusul de închidere „Illumination Theory“, în valoare de 22 de minute, o sfidare la adresa deficitului de atenţie al noilor generaţii de rockeri şi un bun obicei care a dat cu regularitate cele mai bune momente Dream Theater (valabil şi în cazul de faţă). Avem, pentru prima dată după mulţi ani, şi o piesă pur instrumentală, precum şi balada ce ţinteşte spre un public larg, necesară pentru cîte un respiro mai siropos în concertele de durată inumană cu care ne-au obişnuit.
Din cînd în cînd, grupul mai dă afară cîte un membru pentru a reaprinde curiozitatea publicului. În anii ’90, înlocuirile s-au soldat cu idei proaspete, însă pe albumul de faţă, cu toboşarul Mike Mangini pentru prima dată în postură creativă, am rămas cu impresia că acesta n-ar vrea să încurce prea tare. Trupa şi-a intitulat albumul după propriul nume, semn că doreşte să-i confere o poziţie centrală în discografie, ca expresie definitorie a conceptului „Dream Theater“ – un motiv important pentru a nu risca nimic. Cronica de faţă e ocazionată de un concurs de împrejurări care, într-un fel sau altul, s-au aliniat. În primul rînd, faptul că recent a avut loc nunta celui mai mare fan Dream Theater din România, basistul de la Shifting Sands şi un demn urmaş al lui John Myung; în al doilea rînd, că Dream Theater, deşi n-au ajuns la nuntă, vor avea în curînd concertul de revenire în Bucureşti, după ce au lăsat o impresie deosebită la începutul anilor 2000, cînd la noi era mare criză de evenimente rock; în al treilea rînd, e una din puţinele trupe metal care a reuşit să intre în graţiile ascultătorilor jazz, fie prin albumele proprii, fie prin albumele membrilor săi. Sper totuşi că în 2015, cînd vine rîndul următorului material, vom auzi şi un album mai puţin conservator.
Dream Theater vor concerta la Romexpo Bucureşti în data de 28 iulie.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.